Calea arcașului, de Paulo Coelho, 3 (tradus după un pdf descărcat de pe https://popara.mk/wp-content/uploads/2011/06/The-Way-of-the-Bow-by-Paulo-Coelho.pdf)

ȚINTA Ținta este obiectivul care trebuie atins. Ea a fost aleasă de arcaș și, deși este departe, nu putem da vina pe ea atunci când nu reușim să o atingem. În asta constă frumusețea artei: nu te poți scuza niciodată spunând că adversarul tău a fost mai puternic decât tine. Tu ai fost cel care a ales ținta și ești responsabil pentru ea. Ținta poate fi mai mare, mai mică, în dreapta sau în stânga, dar întotdeauna trebuie să stai în fața ei, să o respecți și să o apropii mental. Doar atunci când se află la capătul săgeții tale trebuie să eliberezi coarda arcului. Dacă priviți ținta ca pe un inamic, s-ar putea să o atingeți, dar nu veți îmbunătăți nimic în interiorul vostru. Veți trece prin viață încercând doar să plasați o săgeată în centrul unei bucăți de hârtie sau de lemn, ceea ce este absolut inutil. Iar când vei fi cu alți oameni, îți vei petrece timpul plângându-te că nu faci niciodată nimic interesant. De aceea, trebuie să vă alegeți ținta, să faceți tot posibilul să o atingeți și să o priviți întotdeauna cu respect și demnitate; trebuie să știi ce înseamnă pentru tine și cât de mult efort, pregătire și intuiție au fost necesare din partea ta. Când vă uitați la țintă, nu vă concentrați doar asupra ei, ci asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, pentru că săgeata, atunci când este trasă, va întâlni factori pe care nu i-ați luat în considerare, cum ar fi vântul, greutatea, distanța. Trebuie să înțelegeți ținta. Trebuie să te întrebi în permanență: "Dacă eu sunt ținta, unde mă aflu? Cum ar vrea să fie lovită, astfel încât arcașul să primească onoarea pe care o merită?". Ținta există doar dacă arcașul există. Ceea ce îi justifică existența este dorința arcașului de a o lovi, altfel ar fi un simplu obiect neînsuflețit, o bucată nesemnificativă de hârtie sau de lemn. Așa cum săgeata caută ținta, tot așa și ținta caută săgeata, pentru că săgeata este cea care dă sens existenței sale; nu mai este doar o bucată de hârtie; pentru un arcaș, este centrul lumii. POSTURA După ce ați înțeles arcul, săgeata și ținta, trebuie să aveți seninătatea și eleganța necesare pentru a învăța să trageți. Seninătatea vine din inimă. Chiar dacă inima este adesea chinuită de gânduri de nesiguranță, ea știe că - printr-o postură corectă - va putea da tot ce are mai bun. Eleganța nu este ceva superficial, ci modul în care un om poate face cinste vieții și muncii sale. Dacă ocazional ți se pare incomodă postura, nu te gândi la ea ca la ceva artificial sau fals; este reală pentru că este dificilă. Ea permite țintei să se simtă onorată de demnitatea arcașului. Eleganța nu este cea mai confortabilă dintre poziții, dar este cea mai bună poziție pentru ca lovitura să fie perfectă. Eleganța este obținută atunci când se renunță la tot ce este superfluu, iar arcașul descoperă simplitatea și concentrarea; cu cât postura este mai simplă și mai sobră, cu atât este mai frumoasă. Zăpada este frumoasă pentru că are o singură culoare, marea este frumoasă pentru că pare să fie o suprafață complet plană, dar atât marea cât și zăpada sunt profunde și își cunosc propriile calități. CUM SE ȚINE SĂGEATA Să ții săgeata în mână înseamnă să fii în contact cu propria ta intenție. Trebuie să priviți pe toată lungimea săgeții, să verificați dacă penele care îi ghidează zborul sunt bine plasate și să vă asigurați că vârful este ascuțit. Asigurați-vă că este dreaptă și că nu a fost îndoită sau deteriorată de o lovitură anterioară. În simplitatea și ușurința sa, săgeata poate părea fragilă, dar puterea arcașului înseamnă că aceasta poate transporta energia corpului său și a minții sale pe un drum lung. Legenda spune că o singură săgeată a distrus odată o corabie, pentru că omul care a tras-o știa unde lemnul era mai slab și a făcut o gaură care a permis apei să se infiltreze în liniște în cală, punând astfel capăt amenințării celor care urmau să invadeze satul său. Săgeata este intenția care părăsește mâna arcașului și se îndreaptă spre țintă, adică este liberă în zbor și va urma calea aleasă pentru ea atunci când a fost lansată. Ea va fi afectată de vânt și de gravitație, dar acest lucru face parte din traiectoria sa; o frunză nu încetează să mai fie o frunză doar pentru că un furtuna a smuls-o din copac. Intenția unui om ar trebui să fie perfectă, dreaptă, ascuțită, fermă, precisă. Nimeni nu o poate opri în timp ce traversează spațiul care o separă de destinația sa. CUM SE ȚINE ARCUL Păstrați-vă calmul și respirați adânc. Fiecare mișcare va fi observată de aliații tăi, care te vor ajuta dacă este necesar. Dar nu uitați că și adversarul vă privește și el și știe să facă diferența între o mână fermă și una nesigură: de aceea, dacă sunteți tensionat, respirați adânc, pentru că asta vă va ajuta să vă concentrați în fiecare etapă. În momentul în care vă luați arcul și îl așezați - elegant - în fața corpului dumneavoastră, încercați să vă amintiți fiecare etapă care a dus la pregătirea acelei lovituri. Dar faceți acest lucru fără încordare, deoarece este imposibil să rețineți toate regulile în minte; iar cu mintea liniștită, pe măsură ce treceți în revistă fiecare etapă, veți revedea toate momentele cele mai dificile și modul în care le-ați depășit. Acest lucru vă va da încredere și mâna nu vă va mai tremura. CUM SE TRAGE COARDA ARCULUI Arcul este un instrument muzical, iar sunetul său se manifestă în coardă. Coarda arcului este lungă, dar săgeata atinge un singur punct pe ea, iar toate cunoștințele și experiența arcașului ar trebui să se concentreze asupra acelui punct mic. Dacă se apleacă ușor spre dreapta sau spre stânga, dacă acel punct este deasupra sau sub linia de tragere, el nu va atinge niciodată ținta. Prin urmare, atunci când trageți coarda arcului, fiți ca un muzician care cântă la un instrument. În muzică, timpul este mai important decât spațiul; un grup de note pe o linie nu înseamnă nimic, dar persoana care știe să citească ceea ce este scris acolo poate transforma acea linie în sunete și ritmuri. La fel cum arcașul justifică existența țintei, la fel și săgeata justifică existența arcului: poți arunca o săgeată cu mâna, dar un arc fără săgeată nu are nici un rost. Prin urmare, atunci când vă deschideți brațele, nu vă gândiți că întindeți arcul. Gândiți-vă că săgeata este centrul nemișcat și că încerci să aduci capetele arcului și ale săgeții în centrul central. Atingeți delicat coarda; cereți-i cooperarea. CUM SĂ PRIVEȘTI ȚINTA Mulți arcași se plâng de faptul că, deși au practicat arta tirului cu arcul timp de mulți ani, încă își simt inima bătând cu nerăbdare, mâinile tremurând, iar ținta lor eșuează. Ei trebuie să înțeleagă că un arc sau o săgeată nu pot schimba nimic, dar că arta tirului cu arcul ne face greșelile mai evidente. Într-o zi în care nu mai ești îndrăgostit de viață, ținta ta va fi confuză, dificilă. Vei descoperi că nu ai puterea de a trage coarda înapoi complet, că nu poți face ca arcul să se îndoaie așa cum ar trebui. Și când veți vedea că în acea dimineață ținta voastră este slabă, veți încerca să descoperiți ce ar fi putut provoca o asemenea imprecizie; aceasta va însemna să vă confruntați cu problema care vă frământă, dar care, până atunci, a rămas ascunsă. Se poate întâmpla și contrariul: ținta ta este corectă, coarda zumzăie ca un instrument muzical, păsările cântă în jur. Atunci îți dai seama că dai tot ce ai mai bun din tine. Cu toate acestea, nu vă lăsați dus de val de modul în care trageți dimineața, fie că e bine sau rău. Există mult mai multe zile înainte, iar fiecare săgeată este o viață în sine. Folosiți-vă de momentele proaste pentru a descoperi ce vă face să tremurați. Folosește-ți momentele bune pentru a găsiți drumul spre pacea interioară. Dar nu vă opriți nici de frică, nici de bucurie: calea arcului nu are sfârșit. MOMENTUL ELIBERĂRII SĂGEȚII Există două tipuri de trageri. Primul este lovitura făcută cu mare precizie, dar fără suflet. În acest caz, deși arcașul poate avea o mare stăpânire a tehnicii, el s-a concentrat doar asupra țintei și din această cauză nu a evoluat, s-a învechit, nu a reușit să crească și, într-o zi, va abandona calea arcului pentru că va constata că totul a devenit o simplă rutină. Al doilea tip de lovitură este cea făcută cu sufletul. Când intenția arcașului se transformă în zborul săgeții, mâna se deschide la momentul potrivit, sunetul coardei face să cânte păsările, iar gestul de a trage ceva la distanță provoacă - în mod paradoxal - o întoarcere și o întâlnire cu sine însuși. Știți efortul pe care l-ați depus pentru a trage cu arcul, pentru a respira corect, pentru a vă concentra asupra țintei, pentru a vă exprima clar intenția, pentru a vă menține o postură elegantă, pentru a respecta ținta, dar trebuie să înțelegeți, de asemenea, că nimic în această lume nu rămâne cu noi pentru mult timp: la un moment dat, mâna ta va trebui să se deschidă și să permiteți intenției voastre să își urmeze destinul. Prin urmare, săgeata trebuie să plece, oricum cât de mult îți plac toți pașii care au dus la postura elegantă și intenția corectă, iar oricât de mult i-ai admira penele, vârful ei, forma sa. Cu toate acestea, ea nu poate pleca înainte ca arcașul să fie gata să tragă, pentru că zborul său ar fi prea scurt. Nu poate să plece după ce a fost stabilită poziția exactă și și concentrarea au fost atinse, deoarece corpul ar fi incapabil să reziste la efort iar mâna ar începe să tremure. Trebuie să plece în momentul în care se înclină, arcașul și ținta se află în același punct al univers: acest lucru se numește inspirație. EXERSAREA Gestul este întruchiparea verbului, adică o acțiune este un gând care se manifestă. Un gest mic ne trădează, așa că trebuie să lustruim totul, să ne gândim la detalii, să învățăm tehnica în așa fel încât să devină intuitivă. Intuiția nu are nimic de-a face cu rutina, ci cu o stare de spirit care este dincolo de tehnică. Astfel, după multă practică, nu ne mai gândim la mișcările necesare, ele devin parte din propria noastră existență. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să exersezi și să repeți. Și dacă asta nu este de ajuns, trebuie să repeți și să exersezi. Uitați-vă la fierarul priceput care lucrează oțelul. Pentru un ochi neexperimentat, el nu face decât să repete aceleași lovituri de ciocan. Dar oricine cunoaște calea arcului, știe că de fiecare dată când ridică ciocanul și îl aduce în jos, intensitatea loviturii este diferită. Mâna repetă același gest, dar, pe măsură ce se apropie de metal, înțelege că trebuie să-l atingă cu mai multă sau mai puțină forță. La fel se întâmplă și cu repetiția, deși pare a fi același lucru, este întotdeauna diferit. Priviți moara de vânt. Pentru cineva care îi privește pânzele o singură dată, acestea par să se deplaseze cu aceeași viteză, repetând aceeași mișcare. Dar cei familiarizați cu morile de vânt știu că acestea sunt controlate de vânt și își schimbă direcția în funcție de necesități. Mâna fierarului a fost antrenată prin repetarea gestului de a bate cu ciocanul de mii de ori. Pânzele morii de vânt se pot mișca rapid atunci când vântul suflă tare și astfel se asigură că angrenajele sale funcționează fără probleme. Arcașul permite ca multe săgeți să meargă mult dincolo de țintă, pentru că știe că va învăța importanța arcului, a posturii, a coardei și a țintei doar repetând gesturile sale de mii de ori și nefiindu-i teamă să facă greșeli. Iar adevărații săi aliați nu-l vor critica niciodată, pentru că știu că practica este necesară, că este singura cale prin care se poate perfecționa instinctul său, lovitura de ciocan. Și apoi vine momentul în care, nu mai trebuie să se gândească la ceea ce face. Din acel moment, arcașul devine arcul său, săgeata și ținta sa. CUM SĂ OBSERVI ZBORUL SĂGEȚII Odată ce săgeata a fost trasă, arcașul nu mai poate face nimic altceva decât să îi urmeze calea spre țintă. Din acel moment, tensiunea necesară pentru a trage săgeata nu mai are niciun motiv să existe. De aceea, arcașul își ține ochii fixați pe zborul săgeții, dar inima lui se odihnește și zâmbește. Mâna care a eliberat coarda arcului este împinsă înapoi, mâna care ține arcul se mișcă înainte, arcașul este obligat să își deschidă larg brațele și să înfrunte, cu pieptul descoperit și cu inima sinceră, privirile aliaților și ale adversarilor. Dacă a exersat suficient, dacă a reușit să își dezvolte instinctul, dacă și-a păstrat eleganța și concentrarea pe tot parcursul procesului de tragere a arcului, va simți în acel moment prezența universului și va vedea că acțiunea sa a fost justă și meritată. Tehnica permite ca ambele mâini să fie pregătite, respirația să fie precisă, iar ochii să fie orientați spre țintă. Instinctul permite ca momentul desprinderii să fie perfect. Oricine trece prin apropiere și vede arcașul cu brațele deschise, cu ochii urmărind săgeata, va crede că nu se întâmplă nimic. Dar aliații săi știu că mintea persoanei care a tras și-a schimbat dimensiunile, și este acum în contact cu întregul univers; în acest moment mintea continuă să lucreze, învățând toate aspectele pozitive despre acea lovitură, corectând eventualele erori, acceptând calitățile sale și așteptând să vadă cum reacționează ținta atunci când este lovită. Atunci când arcașul trage coarda arcului, el poate vedea întreaga lume în arcul său. Când urmărește zborul săgeții, acea lume se apropie de el, îl mângâie și îi dă un sentiment perfect de datorie împlinită. Fiecare săgeată zboară diferit. Puteți trage o mie de săgeți și fiecare dintre ele va urma o traiectorie diferită: acesta este drumul arcului. ARCAȘUL FĂRĂ ARC, FĂRĂ SĂGEATĂ, FĂRĂ ȚINTĂ Arcașul învață atunci când uită totul despre regulile căii arcului și trece la acțiune în întregime după instinct. Pentru a putea fi, însă, în stare de acestea trebuie le respecte și să le cunoască. Atunci când ajunge în această stare, nu mai mai are nevoie de instrumentele care l-au ajutat să învețe. El nu mai are nevoie de arc, de săgeți sau de ținta, deoarece calea este mai importantă decât lucrul care l-a pus pentru prima dată pe această cale. În același mod, elevul care învață să să citească ajunge la un punct în care se eliberează de literele individuale și începe să facă cuvinte din ele. Cu toate acestea, dacă cuvintele ar fi toate laolaltă, nu ar avea niciun sens sau ar îngreuna foarte mult înțelegerea; trebuie să existe spații între cuvinte. Între o acțiune și alta, arcașul își amintește tot ce a făcut, vorbește cu aliații săi, se odihnește și este mulțumit de faptul că este în viață. Calea arcului este calea bucuriei și a entuziasmului, a perfecțiunii și a erorii, a tehnicii și a instinctului. Dar vei învăța acest lucru numai dacă vei continua trăgând cu săgețile tale. ..... Până când Tetsuya s-a oprit din vorbit, ajunseseră la atelierul de tâmplărie. "Mulțumesc pentru companie", i-a spus el băiatului. Dar băiatul nu a plecat. "Cum pot să știu dacă fac ceea ce trebuie? Cum pot fi sigur că ochii mei sunt concentrați, că postura mea este elegantă, că țin arcul corect?". 'Vizualizează-l pe maestrul perfect mereu lângă tine și fă tot ce poți pentru a-l venera și pentru a-i respecta învățăturile. Acest maestru, pe care mulți oameni îl numesc Dumnezeu, deși unii îl numesc "lucrul", iar alții "talentul", ne privește mereu. El merită tot ce este mai bun. "Amintiți-vă și de aliații voștri: trebuie să îi sprijiniți, pentru că vă vor ajuta în momentele în care aveți nevoie de ajutor. Încearcă să-ți dezvolți darul bunătății: acest dar îți va permite să fii mereu în pace cu inima ta. Dar, mai presus de toate, nu uitați niciodată că ceea ce v-am spus poate fi un cuvânt de inspirație, dar nu va avea sens decât dacă îl veți trăi voi înșivă". Tetsuya a întins mâna pentru a-și lua rămas bun, dar băiatul a spus: "Încă un lucru, cum ai învățat să...să tragi cu arcul? Tetsuya s-a gândit pentru o clipă: a fost merită să spună povestea asta? Din moment ce aceasta fusese o zi specială, a deschis ușa atelierului său și a spus: "Mă duc să fac niște ceai, și am să-ți spun povestea, dar trebuie să-mi promiți același lucru pe care l-am pus pe străin să promită... să nu spui niciodată nimănui despre îndemânarea mea de arcaș". A intrat înăuntru, a aprins lumina, și-a înfășurat arcul înfășurat din nou în fâșia lungă de piele și și l-a pus la adăpost. Dacă cineva dădea peste el ar fi crezut că e doar o bucată de lemn deformat de bambus. S-a dus în bucătărie, a făcut ceaiul, s-a așezat cu băiatul și și-a început povestea. POVESTEA LUI TETSUYA Lucram pentru un mare nobil care locuia în regiune; eram însărcinat să am grijă de grajdurile sale. Dar cum stăpânul meu călătorea mereu, aveam foarte mult timp liber, așa că am decis să mă dedic la ceea ce consideram a fi adevăratul motiv de a trăi: băutura și femeile. Într-o zi, după mai multe nopți fără somn, m-am simțit amețit și m-am prăbușit în mijlocul câmpului, departe de orice. Am crezut că o să mor și am renunțat la orice speranță. Cu toate acestea, un om pe care nu-l mai văzusem până atunci a trecut întâmplător pe acel drum; m-a ajutat și m-a dus la el acasă - un loc departe de aici - și m-a îngrijit până mi-am revenit în lunile care au urmat. În timp ce eram în convalescență, obișnuiam să îl văd ieșind în fiecare dimineață cu arcul și săgețile sale. Când m-am simțit mai bine, l-am rugat să mă învețe arta arcului; era mult mai interesant decât să am grijă de cai. Mi-a spus că moartea mea se apropiase mult mai mult și că acum nu o mai puteam alunga. Era la doar doui pași de mine, pentru că îmi făcusem un mare rău fizic. Dacă aș fi vrut să învăț, ar fi fost doar pentru a împiedica moartea să mă atingă. Un om dintr-un ținut îndepărtat, de cealaltă parte a oceanului, îl învățase că este posibil să evite pentru o vreme drumul care duce la prăpastia morții. Dar în cazul meu, pentru tot restul zilelor mele, trebuia să fiu conștient că pășeam pe marginea acestei prăpastii și că puteam cădea în ea în orice moment. El m-a învățat calea arcului. M-a prezentat aliaților săi, m-a făcut să particip la competiții și în curând faima mea s-a răspândit în toată țara. Când a văzut că am învățat destul, mi-a luat săgețile și ținta, lăsându-mi doar arcul ca amintire. Mi-a spus să folosesc învățăturile sale pentru a face ceva care m-a umplut de un entuziasm real. I-am spus că lucrul care îmi plăcea cel mai mult era tâmplăria. El m-a binecuvântat și mi-a cerut să plec și să mă dedic la ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac înainte ca faima mea de arcaș să se sfârșească, să mă distrugă, sau să mă ducă înapoi la viața mea de dinainte. De atunci, fiecare secundă a fost o luptă împotriva viciilor mele și a autocompătimirii. Trebuie să rămân concentrat și calm, să fac munca pe care am ales să o fac cu dragoste, și să nu mă las niciodată să mă agăț de momentul prezent, pentru că moartea este încă foarte aproape, abisul este acolo, lângă mine, iar eu pășesc de-a lungul marginii". Tetsuya nu a spus că moartea este întotdeauna aproape pentru toate ființele vii; băiatul era încă foarte tânăr și nu era nevoie să se gândească la astfel de lucruri. Tetsuya nu a spus nici că drumul arcului este prezent în orice activitate umană. El doar l-a binecuvântat pe băiat, așa cum fusese binecuvântat cu mulți ani înainte, și l-a rugat să plece, pentru că fusese o zi lungă și avea nevoie să doarmă.

Calea arcașului, de Paulo Coelho, 2 (tradus după un pdf descărcat de pe https://popara.mk/wp-content/uploads/2011/06/The-Way-of-the-Bow-by-Paulo-Coelho.pdf)

ALIAȚI Arcașul care nu împărtășește cu ceilalți bucuria arcului și a săgeții nu-și va cunoaște niciodată propriile calități și defecte. De aceea, înainte de a începe ceva, căutați-vă aliați, oameni care sunt interesați de ceea ce faceți. Nu spun "căutați alți arcași". Spun: căutați oameni cu alte aptitudini, pentru că drumul arcului nu este diferit de orice alt drum urmat cu entuziasm. Aliații tăi nu vor fi neapărat genul de oameni strălucitori pe care toată lumea îi admiră și despre care se spune: "Nu există altul mai bun". Dimpotrivă, sunt oameni cărora nu le este teamă să greșească și care, prin urmare, fac greșeli, motiv pentru care munca lor rămâne adesea nerecunoscută. Cu toate acestea, ei sunt exact genul de oameni care transformă lumea și care, după multe greșeli, reușesc să facă ceva care poate schimba cu adevărat ceva în comunitatea lor. Sunt oameni care nu suportă să stea și să aștepte ca lucrurile să se întâmple pentru a decide ce atitudine să adopte; ei decid în timp ce acționează, fiind conștienți că acest lucru se poate dovedi extrem de periculos. Conviețuirea cu astfel de oameni este importantă pentru un arcaș, deoarece acesta trebuie să realizeze că, înainte de a se confrunta cu ținta, trebuie mai întâi să se simtă suficient de liber pentru a schimba direcția în timp ce își aduce arcul la piept. Când deschide mâna și eliberează coarda, trebuie să-și spună: "În timp ce trăgeam arcul, am parcurs un drum lung. Acum eliberez această săgeată știind că mi-am asumat riscurile necesare și am dat tot ce am avut mai bun". Cei mai buni aliați sunt cei care nu gândesc ca toți ceilalți. De aceea, atunci când căutați tovarăși cu care să vă împărtășiți entuziasmul pentru tirul cu arcul, aveți încredere în intuiția voastră și nu acordați atenție la ceea ce ar putea spune ceilalți. Oamenii îi judecă întotdeauna pe ceilalți luând ca model propriile limite, iar opiniile celorlalți sunt adesea pline de prejudecăți și teamă. Alătură-te tuturor celor care experimentează, riscă, cad, se rănesc și apoi își asumă mai multe riscuri. Stați departe de cei care afirmă adevăruri, care îi critică pe cei care nu gândesc ca ei, pe cei care nu au făcut nici măcar o dată un pas dacă nu au fost siguri că vor fi respectați pentru asta și care preferă certitudinile îndoielilor. Alăturați-vă celor care sunt deschiși și care nu se tem să fie vulnerabili: ei înțeleg că oamenii se pot îmbunătăți doar atunci când încep să se uite la ceea ce fac semenii lor, nu pentru a-i judeca, ci pentru a-i admira pentru dăruirea și curajul lor. Ați putea crede că tirul cu arcul nu ar fi de interes pentru, să zicem, un brutar sau un fermier, dar vă pot asigura că ei vor introduce orice văd în ceea ce fac. Și voi veți face la fel: veți învăța de la un bun brutar cum să vă folosiți mâinile și cum să obțineți amestecul potrivit de ingrediente. Veți învăța de la fermier să aveți răbdare, să munciți din greu, să respectați anotimpurile și să nu blestemați furtunile, pentru că ar fi o pierdere de timp. Alătură-te celor care sunt la fel de flexibili ca lemnul arcului tău și care înțeleg semnele de pe drum. Aceștia sunt oameni care nu ezită să schimbe direcția atunci când întâlnesc o barieră insurmontabilă sau când văd o oportunitate mai bună. Ei au calitățile apei: curgând pe lângă stânci, adaptându-se la cursul râului, formând uneori un lac până când golul se umple până la refuz, iar ei își pot continua drumul, pentru că apa nu uită niciodată că marea este destinul ei și că mai devreme sau mai târziu trebuie să ajungă la ea. Alăturați-vă celor care nu au spus niciodată: "Gata, nu merg mai departe", pentru că, la fel de sigur cum primăvara urmează iernii, nimic nu se termină niciodată; după ce ți-ai atins obiectivul, trebuie să o iei de la capăt, folosind întotdeauna tot ce ai învățat pe drum. Alăturați-vă celor care cântă, spun povești, se bucură de viață și au bucurie în ochi, pentru că bucuria este contagioasă și îi poate împiedica pe alții să fie paralizați de depresie, singurătate și dificultăți. Alăturați-vă celor care își fac munca cu entuziasm și pentru că ați putea fi la fel de utili pentru ei, așa cum și ei îți sunt pentru tine, încearcă să le înțelegi și tu instrumentele și cum ar putea fi îmbunătățite abilitățile lor. A venit timpul, așadar, să-ți întâlnești arcul, săgeata, ținta și calea. ARCUL Arcul este viața: sursa întregii energii. Săgeata va pleca într-o zi. Ținta este departe. Dar arcul va rămâne cu tine și trebuie să știi cum să ai grijă de el. Are nevoie de perioade de inactivitate - un arc care este mereu înarmat și încordat își pierde puterea. De aceea, lăsați-l să se odihnească, să-și recapete fermitatea; apoi, când trageți coarda arcului, arcul va fi mulțumit, cu toată puterea sa intactă. Un arc nu are conștiință: el este o prelungire a mâinii și o dorință a arcașului. El poate servi pentru a ucide sau pentru a medita. De aceea, fiți întotdeauna clar cu privire la intențiile voastre. Un arc este flexibil, dar are limitele sale. Întinzându-l dincolo de capacitatea sa se va rupe sau va epuiza mâna care îl ține. Prin urmare, încercați să fiți în armonie cu instrumentul dumneavoastră și nu cereți niciodată mai mult decât poate oferi. Un arc se odihnește sau se află în mâna arcașului, dar mâna nu este decât locul în care toți mușchii corpului, toate intențiile arcașului și tot efortul de a trage este concentrat. Prin urmare, pentru a păstra eleganța posturii în timp ce țineți arcul întins, asigurați-vă că fiecare parte face doar ceea ce este necesar și nu vă risipiți energiile. În acest fel, veți putea trage multe săgeți fără să obosiți. Pentru a vă înțelege arcul, acesta trebuie să devină o parte a brațului dumneavoastră și o extensie a gândurilor dumneavoastră. SĂGEATA Este ceea ce unește puterea arcului cu centrul țintei. Intenția trebuie să fie foarte clară, dreaptă și echilibrată. Odată ce săgeata a plecat, nu se va mai întoarce, așa că este mai bine să întrerupi o lovitură, deoarece mișcările care au dus la ea nu au fost suficient de precise și corecte, decât să acționezi cu nepăsare, doar pentru că arcul era complet întins și ținta aștepta. Dar niciodată nu te grăbi să tragi cu săgeata dacă ceea ce te blochează este doar teama de a face o greșeală. Dacă ați făcut mișcările corecte, deschideți mâna și eliberați coarda. Chiar dacă săgeata nu reușește să atingă ținta, vei învăța cum să-ți îmbunătățești ținta data viitoare. Dacă nu vă asumați niciodată un risc, nu veți ști niciodată ce schimbări trebuie să faceți. Fiecare săgeată lasă o amintire în inima ta, iar suma acestor amintiri este cea care te va face să tragi din ce în ce mai bine.

Calea arcașului, de Paulo Coelho, 1 (tradus după un pdf descărcat de pe https://popara.mk/wp-content/uploads/2011/06/The-Way-of-the-Bow-by-Paulo-Coelho.pdf)

O rugăciune fără faptă este o săgeată fără coardă de arc. O faptă fără rugăciune este o coardă de arc fără săgeată. Ella Wheeler Wilcox "Tetsuya". Băiatul l-a privit pe străin, surprins. "Nimeni din acest oraș nu l-a văzut vreodată pe Tetsuya ținând un arc", a răspuns el. "Toată lumea de aici îl cunoaște ca tâmplar". "Poate că a renunțat, poate că și-a pierdut curajul, asta nu contează pentru mine", a insistat străinul. "Dar nu poate fi considerat cel mai bun arcaș din țară dacă și-a abandonat arta. De aceea am călătorit atâtea zile, pentru a-l provoca și pentru a pune capăt unei reputații pe care nu o mai merită". Băiatul și-a dat seama că nu are rost să se certe; cel mai bine era să-l ducă pe om la tâmplărie, ca să vadă cu ochii lui că se înșela. Tetsuya se afla în atelierul din spatele casei sale. S-a întors să vadă cine intrase, dar zâmbetul i-a înghețat când ochii i-au căzut pe geanta lungă pe care o purta străinul. "Este exact ceea ce crezi că este", a spus noul sosit. "Nu am venit aici ca să-l umilesc sau să-l provoc pe omul care a devenit o legendă. Aș vrea doar să demonstrez că, după atâția ani de practică, am reușit să ating perfecțiunea". Tetsuya făcu semn că vrea să-și reia munca: tocmai punea picioarele pe o masă. "Un om care a servit drept exemplu pentru o generație întreagă nu poate dispărea pur și simplu așa cum ai făcut tu", a continuat străinul. "Ți-am urmat învățăturile, am încercat să respect calea arcului și merit să mă privești cum trag. Dacă faci asta, voi pleca și nu voi mai spune nimănui unde se află cel mai mare dintre toți maeștrii". Străinul a scos din geanta sa un arc lung, făcut din bambus lăcuit, cu mânerele ușor sub centru. S-a înclinat în fața lui Tetsuya, a ieșit în grădină și s-a înclinat din nou spre un anumit loc. Apoi a scos o săgeată împletită cu pene de vultur, a stat cu picioarele bine înfipte în pământ, pentru a avea o bază solidă de tragere, și cu o mână a adus arcul în fața feței sale, în timp ce cu cealaltă a poziționat săgeata. Băiatul a privit cu un amestec de bucurie și uimire. Tetsuya se oprise acum din lucru și îl privea pe străin cu o oarecare curiozitate. Cu săgeata fixată pe coarda arcului, străinul a ridicat arcul astfel încât acesta să fie la nivelul mijlocului pieptului său. L-a ridicat deasupra capului și, în timp ce-și cobora din nou încet mâinile, a început să tragă coarda înapoi. În momentul în care săgeata era la nivelul feței sale, arcul era complet tras. Pentru o clipă care părea să dureze o eternitate, arcașul și arcul au rămas complet nemișcați. Băiatul se uita la locul unde era îndreptată săgeata, dar nu vedea nimic. Dintr-o dată, mâna de pe coardă s-a deschis, mâna a fost împinsă înapoi, arcul din cealaltă mână a descris un arc grațios, iar săgeata a dispărut din peisaj pentru a reapare în depărtare. "Du-te și adu-o", a spus Tetsuya. Băiatul s-a întors cu săgeata: aceasta străpunsese o cireașă pe care a găsit-o pe jos, la patruzeci de metri distanță. Tetsuya a făcut o plecăciune în fața arcașului, s-a dus la un colț al atelierului său și a luat ceea ce părea a fi o bucată subțire de lemn, delicat curbată, înfășurată într-o fâșie lungă de piele. Încet, a desfăcut pielea și a dezvăluit un arc asemănător cu cel al străinului, doar că părea să fi fost folosit mult mai mult. "Nu am săgeți, așa că va trebui să folosesc una dintre ale tale. Voi face cum îmi ceri, dar va trebui să respecți promisiunea pe care mi-ai făcut-o, de a nu dezvălui niciodată numele satului în care locuiesc. Dacă te întreabă cineva despre mine, spune că ai mers până la capătul pământului încercând să mă găsești și că în cele din urmă ai aflat că am fost mușcat de un șarpe și că am murit două zile mai târziu". Străinul a dat din cap și i-a oferit una dintre săgețile sale. Sprijinind un capăt al arcului lung de bambus de perete și apăsând puternic, Tetsuya a încordat arcul. Apoi, fără un cuvânt, a pornit spre munți. Străinul și băiatul au mers cu el. Au mers timp de o oră, până când au ajuns la o crăpătură mare între două stânci prin care curgea un râu învolburat, care nu putea fi traversat decât cu ajutorul unui pod de frânghie sfărâmicios, aproape pe punctul de a se prăbuși. Destul de calm, Tetsuya s-a îndreptat spre mijlocul podului, care se legăna amenințător; s-a aplecat spre ceva de cealaltă parte, a încărcat arcul exact așa cum făcuse străinul, l-a ridicat, l-a adus înapoi la nivelul pieptului și a tras. Băiatul și străinul au văzut că o piersică coaptă, aflat la aproximativ douăzeci de metri distanță, fusese străpunsă de săgeată. "Tu ai străpuns o cireșă, eu am străpuns o piersică", a spus Tetsuya, întorcându-se la siguranța băncii, "Cireșele sunt mai mici. Tu ți-ai atins ținta de la o distanță de patruzeci de metri, a mea a fost la jumătate. Prin urmare, ar trebui să poți repeta ceea ce tocmai am făcut eu. Stai acolo, în mijlocul podului, și fă cum am făcut eu". Înspăimântat, străinul se îndreptă spre mijlocul podului dărăpănat, transpus de prăpastia abruptă de sub picioarele sale. El a făcut aceleași gesturi rituale și a tras în piersic, dar săgeata a trecut pe lângă el. Când s-a întors pe mal, era extrem de palid. "Ai îndemânare, demnitate și ținută", a spus Tetsuya. "Ai o bună stăpânire a tehnicii și ai stăpânit arcul, dar nu ți-ai stăpânit mintea. Știi cum să tragi când toate circumstanțele sunt favorabile, dar dacă te afli pe un teren periculos, nu poți nimeri ținta. Arcașul nu poate alege întotdeauna câmpul de luptă, așa că începeți din nou antrenamentul și fiți pregătit pentru situații nefavorabile. Continuați pe calea arcului, pentru că este o călătorie de o viață întreagă, dar nu uitați că o lovitură bună și precisă este foarte diferită de una făcută cu pace în suflet". Străinul mai făcu o plecăciune adâncă, își puse arcul și săgețile în sacul lung pe care-l purta pe umăr și plecă. Pe drumul de întoarcere, băiatul exultata. "I-ai arătat, Tetsuya! Chiar ești cel mai bun!" "Nu ar trebui să judecăm niciodată oamenii fără să învățăm mai întâi să îi ascultăm și să îi respectăm. Străinul era un om bun; nu m-a umilit și nu a încercat să demonstreze că este mai bun decât mine, chiar dacă ar fi putut da această impresie. A vrut să-și arate arta și să fie recunoscută, chiar dacă a dat impresia că mă provoca. De altfel, a trebui să te confrunți cu încercări neașteptate face parte din calea arcului, iar asta a fost exact ceea ce mi-a permis străinul să fac astăzi". "A spus că ești cel mai bun, iar eu nici măcar nu știam că ești un maestru arcaș. Atunci de ce lucrezi ca tâmplar?" "Pentru că, calea arcului o urmezi pentru totdeauna, iar visul meu era să lucrez cu lemnul. În plus, un arcaș care urmează calea nu are nevoie nici de arc, nici de săgeată, nici de țintă". "În satul acesta nu se întâmplă niciodată nimic interesant, iar acum, deodată, iată-mă față în față cu maestrul unei arte de care nu-i mai pasă nimănui", a spus băiatul, cu ochii strălucitori. "Ce este calea arcului? Poți să mă înveți?" "Să-l înveți nu este greu. Aș putea face asta în mai puțin de o oră, în timp ce ne întoarcem în sat. Ceea ce este dificil este să exersezi în fiecare zi, până când vei ajunge la precizia necesară". Ochii băiatului parcă îl implorau să spună da. Tetsuya a mers în tăcere timp de aproape cincisprezece minute, iar când a vorbit din nou, vocea lui părea mai tânără: "Astăzi sunt mulțumit. I-am făcut onoare omului care, cu mulți ani în urmă, mi-a salvat viața și, din acest motiv, te voi învăța toate regulile necesare, dar nu pot face mai mult de atât. Dacă înțelegi ce-ți spun, poți folosi aceste învățături așa cum dorești. Acum câteva minute, m-ai numit maestru. Ce este un maestru? Aș spune că nu este cineva care predă ceva, ci cineva care îl inspiră pe elev să facă tot ce-i stă în putință pentru a descoperi o cunoaștere pe care o are deja în suflet". Și în timp ce coborau de pe munte,Tetsuya i-a explicat calea arcului.