cronica unei întâmplări complet neaşteptate

un bun prieten mă sună într-o după-amiază, "ce faci zilele astea? spune-mi o zi în care eşti complet liber, vreau să te duc să cunoşti pe cineva". de felul meu nu sunt o persoană curioasă şi nici noi cunoştinţe nu doresc să-mi fac. nu din mizantropie ci pur şi simplu pentru că am foarte puţin timp liber. nu fac parte nici dintre cei care spun că timpul s-a comprimat şi că e nevoie să faci totul mai pe fugă să te poţi încadra în timpul normal; nu, pentru mine timpul e la fel doar că sunt angajat în multe activităţi, nu mă întrebaţi cum apar căci nu ştiu, cărora trebuie să le dau de cap. în fine... prietenul ăsta al meu nici el nu e o persoană naivă sau un pierde-vară în cine ştie ce acţiuni ridicole; e chiar foarte bine ancorat în lumea în care trăieşte, lucid, alert, mereu pe fază şi foarte greu de păcălit. faptul că m-a sunat m-a pus un pic în priză, cunoscându-l, iar pentru că trecuse ceva vreme de când nu ne-am văzut, l-am rugat să treacă pe la mine chiar în după-amiaza asta să mai stăm de vorbă. zis şi făcut. într-un sfert de oră i-am auzit claxonul în faţa blocului, semn că a ajuns şi îşi caută loc de parcare. am pregătit două ceaiuri şi nişte fursecuri iar acum aşteptam să urce dintr-un moment în altul. iată-l... strângeri de mână, pupătuturile de rigoare etc.. în faţa ceaiului, prietenul meu începe să povestească: "omule, ştii că sunt fascinat de pictură şi de muzica clasică. ei bine, am fost la cercul militar, la o expozitie de artă suprarelistă. expunea un ins complet necunoscut mie, dar de un talent teribil. nu te gândi la dali, gândeşte-te la un pictor care pictează ceva dar fiecare vede altceva. nu ştiu să explic, dar parcă fiecare tablou reprezenta o scenă din viaţa mea, iar cele care nu, îmi aminteau de ceva extrem de vechi dar pe care parcă îl trăisem fără să-mi aduc aminte când." "îţi spun cu mâna pe inimă, parcă trăiam o halucinaţie." l-am întrebat dacă nu l-a văzut pe pictor, dacă nu l-a abordat, dacă nu a discutat cu el despre pictură, despre stările lui. un om care reuşeşte aşa ceva, e cu siguranţă o fiinţă deosebită. mi-a răspuns că nu a vorbit cu pictorul dar l-a văzut. era un domn destul de bine îmbrăcat, destul de în vârstă, dar pe care totuşi n-o puteai ghici cu uşurinţă, înalt, cu o bărbiţă roşcată şi ochii mari şi albaştri. avea o radianţă care l-a ţinut cumva la distanţă, iar când s-a apropiat s-a trezit că se gândeşte dacă vrea într-adevăr să stea de vorbă cu el. deci, a plecat... m-a întrebat dacă aş dori să văd şi eu acea expoziţie, să se convingă şi pe pielea altuia dacă a trăit un fapt deosebit sau a halucinat. * n-aş putea să spun de ce, dar toată dimineaţa m-a stăpânit un sentiment ciudat. nimic anxios, nimic greu, doar o stare imposibil de denumit. am intrat, am făcut câţiva paşi, am dat roată cu privirea prin expoziţie, l-am văzut pe pictor stând la o măsuţă din spate, de vorbă cu o doamnă. când am intrat şi-a ridicat privirea către noi şi parcă a schiţat un zâmbet. bănuiesc că din politeţe. i-am propus amicului meu să începem turul expoziţiei cu sfârşitul. de ce? nu ştiu, dar am tendinţa uneori să fac invers faţă de cum fac ceilalţi; nu din bravadă, pur şi simplu. am văzut câteva tablouri, nu am stat foarte mult în faţa vreunuia, poate de frică să nu trăiesc cine ştie ce amintiri. totuşi... în faţa unuia am rămas mai mult. era genul de tablou care îmbina cu o extraordinar de mare măiestrie stilul clasic cu pictura suprarealistă. îmi amintea în mod evident de claude lorrain, dar fără să-l imite totuşi. o plajă, niste construcţii aducând cu nişte temple, vegetaţie.. am rămas mut în faţa acelei lucrări de-a dreptul splendide. mă uitam la tablou, mă vedeam pe mine, vedeam peisajul unde eram atunci, vedeam personajele care mă însoţeau, retrăiam totul la modul extrem de viu, ca şi cum ar fi prezentul, nu ca şi cum ar fi o amintire pe care o depeni în memorie dar nu scapi din vedere timpul tău. nu pot spune cât am rămas aşa, dar m-a trezit o atingere politicoasă pe umăr a cuiva care venise fără ca eu să am habar când şi cine. era pictorul care se scuză că ne întrerupe, ne întrebă despre expoziţie, păreri, dacă vrem să scriem în cartea de oaspeţi etc.. s-a uitat lung la amicul meu şi zâmbind l-a întrebat dacă aşa mult i-au plăcut tablourile de a venit încă o dată. m-am uitat la prietenul meu şi nu-mi venea să cred, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată rămas fără cuvinte sau încurcat de vreo replică. acum era pur şi simplu răvăşit. eu la fel. pictorul m-a luat de brat si mi-a facut încă un tur al expoziției. prietenul meu a rămas in fața tabloului cu o privire pierdută. în timp ce artistul îmi explica simbolistica tablourilor mi-a venit în minte să-l întreb care e sursa inspirației sale, de unde îi vin ideile. am făcut chiar și o glumă legată de felul în care căutau inspirația unii artiști psihedelici. a râs sănătos și mi-a răspuns că nu sunt departe de adevăr dar metodele sunt mult mai curate. n-ai vrea să-mi vizitezi atelierul? întrebare absolut neașteptată, știu de la o cunoștință dragă mie că atelierul unui pictor este deschis doar pentru prieteni intimi. evident că am acceptat. acolo vei avea ocazia să vezi și alte lucrări pe care nu le expun. poate îți vei da seama de ce, a urmat el. în ziua pe care o hotărâsem pentru vizită am sunat la ușa atelierului. mi-a deschis, îmbrăcat în haine lejere, pantaloni gri de in, o cămasă albă, cu mânecile suflecate și în sandale. nimic extraordinar. mi s-a părut că arată cumva altfel, dar nu am putut să-mi dau seama în ce consta diferența. de la un laptop se auzeau în surdină acordurile unei lucrări clasice, geamurile mari și luminoase păreau complet izolate fonic, nu lăsau să pătrundă niciun sunet dinspre stradă, pereții erau așa cum văzusem prin picturile care reprezentau ateliere de pictori, pline de tablouri. m-am uitat rapid dar n-am vazut nimic care sa-mi rețină atenția. am băut ceaiul oferit de artist, am sporovăit despre artă, despre politică până când mi-a spus că e timpul să-mi arate ceva despre care îmi dorește părerea. de ce părerea mea? cu ce m-am făcut remarcat încât părerea mea să conteze? răspunsul m-a uluit, mă așteptam la orice dar la așa ceva nu: mi s-a spus că ai să vii și să te aduc aici. cineva vrea să-ți vorbească. mie? așteptăm pe cineva sau e deja aici? este aici si nu este. vino cu mine, nu te speria. drept să spun, chiar am avut un sentiment de teamă, dar un ceva nedefinit îmi spunea să-l urmez. parcă o chemare liniștită, de o claritate caldă, de o sonoritate tăcută, ca o adiere, îmi împingea voința, dar fără să mă simt forțat. a ridicat un paravan care acoperea unul dintre pereți, singurul pe care nu era niciun tablou. în spatele paravanului era tablou. unul singur, fără ramă. un desen destul de complicat, cu triunghiuri si cercuri colorate. m-a invitat să mă așez și să-l privesc fix. m-am conformat. am privit tabloul puțin nedumerit. nu stiam unde anume să-mi îndrept privirea: în centru, să-l cuprind în totalitate.. la început doar am privit, apoi m-am gândit la culori, am încercat să-mi dau seama ce anume ar putea să reprezinte, care îi e simbolistica. o liniște ciudată părea să mă cuprindă. am simțit cum corpul începe să amorțească și cum o luciditate neobișnuită începe să mă curpindă. parcă întelegerea nu mai venea de sus, din zona capului ci simțeam și vedeam cu tot corpul, care devenea evaneșcent. o mișcare colorată prinsese viață în jurul meu. culorile se roteau încet iar în centru se defăcea o deschidere circulară din care izvora o lumină indigo. cumva mi-am dorit să trec dincolo, să ajung acolo. și așa s-a întâmplat. eu, dar fără formă; eu conștient de mine, de individualitatea mea, de identitatea mea dar fără să-mi văd vreun contur. mă stăpânea o stare egală. nici fericit, nici nefericit, părea că sunt dincolo de orice dualitate. doar o vagă emoție a unei așteptări. atunci am vazut-o.. mulțumesc că ai răspuns chemării. vreau să-ti vorbesc.