Despre "adevăr"

Adevărul nu este o noțiune statică, pe care să o apuci cu ambele mâini și să decizi că "gata!" , te poți lăsa pe spate în fotoliu și să îți sugi spațiul interdentar mulțumit de tine însuți. 

De fapt nu există oameni mai ignoranți decât majoritatea celor care au multe școli și cunoștințe academice, pentru că văd viața într-un mod foarte liniar și obtuz. Sunt deștepți și pregătiți pentru viața trivial, normală - poate, însă sunt precum o cană plină în care oricât ai încerca să mai torni apă, dă pe dinafară. Golește cana de "adevăruri" dacă vrei să știi cu adevărat. Dă-ți seama că nu știi nimic oricât de multe școli ai făcut, și ceea ce știi e doar o mica liniară și distorsionată parte a unor așa-zise adevăruri rudimentare dintr-o realitate de natură cuantică. 

Oamenii cu adevărat inteligenți chestionează în continuu realitatea și calitatea informației pe care au acumulat-o, știind că sunt foarte limitați în percepție, datorită calității extrem de restrictive ale celor 5 simțuri și a limitatei funcții cognitive (pentru că folosim doar un mic procent din potențialul imens al creierului) . Oamenii inteligenți au o singură certitudine iar aceea este singurul adevăr suprem asupra căruia au posibilitatea să reflecteze: "Știu că nu știu, și cu cât știu mai mult, realizez că tot ceea ce știu este incomplet, insuficient și nesatisfăcător de adevărat". 

Adevărul este noțiunea care evoluează în continuu, are diferite forme și dacă este descoperit prematur, este mai nefolositor decât o carte în mâna cuiva înfometat. Precum Maslow a descoperit-o în prealabil, suntem limitați și incapabili să percepem calitatea intrinsecă a unei idei științifice, filozofice sau spirituale atât timp cât nevoile primordiale nu sunt satisfăcute. Apoi există și o altă limitare în funcție de cât de copți suntem la minte, cât de matur ne este sufletul, să acceptăm existența unui adevăr foarte abstract și care ar putea să răstoarne percepția lumii "upside-down". Fără maleabilitate și flexibilitate nu se poate face nimic. 

"Omul se naște plăpând și sensibil, 

La moarte e tare și înțepenit 

Mlădițele tinere sunt flexibile și fragede 

Când planta se usucă se întăresc și mor. 

Ce-i tare, înțepenit, exprimă moartea. 

Ce-i slab, plăpând, sensibil e semn al vieții. 

Așa cum pomul tare nu se poate îndoi, 

Bătut puternic de un vânt, se rupe. 

Tot astfel ce-i inflexibil se îndreaptă către moarte. 

Ce-i tare și înțepenit cade la pământ. 

Ce e ușor, flexibil, e dus de vânt departe. "

           

                  Capitolul 76 - Tao Te Ching - Lao Tzu

Să luăm exemplul unui copil: Unui copil i se prezintă lucrurile, informațiile pe care trebuie să le știe într-o metodă graduală, în care se evită supraîncărcarea memoriei cu lucruri mult prea abstracte pentru capacitatea lor de a înțelege și discerne, astfel li se servesc mici neadevăruri sau jumătăți de adevăruri pentru a nu le tulbura evoluția. Exemplele pot fi: cum li se spune că fac broaște în burtă dacă beau prea multă apă, sau că bunica care de fapt a murit a plecat într-un loc mai bun.. Chiar și la școală suntem în clasele primare învățați că este imposibil să scădem 3 minus 4 și o implementăm ca pe un adevăr suprem în sistemul nostru de valori, ca la doar 1-2 ani diferență să descoperim că acea noțiune a fost eronată și că există posibilitatea scăderii matematice a 4 din 3. Asemenea, adevărul suprem nu va fi niciodată potrivit să fie dezvăluit unui om normal, caruia nu i-a venit timpul să știe, ba chiar dacă din întâmplare o persoana dă peste adevărul acesta, adevărul va fi instant respins de către noi ca fiind ceva neadevărat, nepotrivit, de domeniul fantasticului.

Adevărul evoluează în percepția noastră pe măsură ce ne deschidem, pe măsură ce devenim pregătiți pentru a cuprinde acel nou adevăr care să ia locul adevărului anterior care a devenit caduc. 

Pe zi ce trece, înțelegerea noastră se dilată, crește dacă avem deschiderea mentală și sufletească. Dealtfel unul dintre rechizitele principale pentru a evolua rapid este capacitatea de a arunca rapid vechile "adevăruri" și înlocuirea lor cu cele noi, sau capacitatea de "let go". Capacitatea asta de a da drumul la lucruri, oameni, concepte și idei să plece de la noi este una din calitățile esențiale și trebuie însoțită de capacitatea de revenire la nucleul sau esența noastră care este mereu neutră în cazul în care dintr-un motiv sau altul ne-am dezechilibrat, și am căzut într-o buclă de timp bună sau rea ori fiind absorbiți de un eveniment "fericit" sau de un eveniment dramatic. Vino înapoi din ambele la locul dintre bine și rău, unde nu e decât calmitate și echilibru și evoluția-ți e garantată.

Persoana preocupată de propria-i evoluție nu mai se complace stând în dulcea stare de victimizare, simțindu-se o mică frunză în furtună, ci ia responsabilitatea pentru tot ceea ce îl (o) privește, ia decizii care să îl (o) propulseze către direcția dorită. Se poate lăsa cu credință pe valurile vieții dar nu înainte de a fi făcut cu conștiinciozitate tot ce trebuie să facă și fără să aștepte sau să spere ca acțiunile-i să aibă rezultate pozitive.. Pentru că nu o face pentru rezultate, o face pentru că știe că trebuie, dar rezultatele sunt primite în aceiași stare de neutralitate indiferent de polaritatea lor. 

Cei cu adevărat gata să înțeleagă ce e scris, nu se mai simt frunza debusolată din furtună, ci au conștiința clară ca ei înșiși sunt Furtuna!

O, frumoasă ființă de lumină! De-ai putea să te vezi cu ochii mei, te-ai îndrăgosti iremediabil de tine însuți și nu te vei mai îndoi de tine niciodată. Potențialul tău e minunat, o sămânță de nemurire ce începe să încolțească. Nu lăsa ezitarea să îți incovoaie spiritul, lasă-te pe mâinile Vieții, cu conștiința pură și cu mărețul țel de-a te redescoperi.

Te iubesc precum pământul crăpat de secetă iubește ploaia, pentru că ești zămislită din același țesătură ce a construit tot ce-i vizibil și invizibil. De-ai avea puterea de-a afla pe tine însuți, întreaga creație ar tresări, înfiorată de răcoarea degajată, în arșița iluziei, de a ta esență recent redescoperită. Astfel, un nou exemplu e dat celorlalte ființe de lumină, care orbecăie în ignoranța-le, pierduți în perpetuumul mobile care este lăsatul deciziilor trio-ului nefast al minții, ego-ului și al Vasanas-lor (din sanscrita - tendințe și obiceiuri cu care venim din viețile anterioare, care ne trag în continuu în același vortex al uitării a cine suntem cu adevărat ).

Eliberarea-ți e o rază de lumină care sparge întunericul ignoranței și a răutății în care omenirea e scufundată. Astfel înflorirea sufletului tău, contribuie la evoluția conștiinței colective, în felul ăsta și alții prin impulsul și exemplul sufletului tău imaculat, să purceadă neobosiți spre aflarea Sinelui și dezvăluirea Eternului din care suntem cu toți și totul plăsmuiți. Precum tine suntem toți, bucăți infime din Eternul Primordial, însă asemenea pomilor fructiferi, timpul rodniciei e diferit.


 Fie ca toți "cireșii" ce citesc să experimenteze viața ca pe o eternă lună de Mai.




Dedicată cu drag  tuturor celor ce sunt dispuși să audă. 

Relativitate

Nu există minciună sau adevăr. Totul este la fel de relativ precum existența noastră, un mic grăunte de nisip într-o imensă clepsidră a eternității. Totul este o interpretare (întotdeauna incompleta - implicit greșită) a realității pe care o experimentăm, prin prisma limitată a experienței personale, a celor 5 simțuri și a informațiilor aflate de la alții și pe care le-am implantat benevol în conștiința noastră și astfel au căpătat statutul nemeritat de adevăruri.

Predestinarea este o iluzie pe care dacă o hrănim devine adevăr suprem în viața noastră. 

"Destinul și-l face omul cu mâna lui!" Corect și greșit în același timp. Leneșul și victima vor crede întotdeauna în destin, precum animalele duse la tăiere, paralizate de frica morții și în imposibilitatea de a acționa în vreun fel din pricina fricii. 

Cei puternici își vor da și ultima suflare încercând să se bată cu implacabilul. Aici e momentul când Absolutul, Zeii, entitățile și spiritele care ne urmăresc, mișcați de atâta dedicație și perseverență vor debloca scriptul(destinul), astfel cel care a decis să creadă mai mult în sine și în munca lui neobosită către viziunea/idealul propus își va împlini destinul ales de el, conștient și luând responsabilitatea pentru tot ceea ce îl privește și se întâmplă în viața-i. 

Am citit într-o scriptură veche India antică:

"Au existat foarte mulți oameni slabi, săraci și nenorociți dar care prin eforturile lor [supra-] omenești au devenit egali cu Indra însuși (conducătorul zeilor)." - Yoga Vasistha 

Deci nu pierde timpul plângând de cât de tristă este soarta ta, mai bine întreabă-te care au fost acțiunile (tale) care te-au adus în situația asta. Ia responsabilitatea pentru tot ceea ce experimentezi în viață.

Copii plâng când au stricat o jucărie. Adulții o repară și înțeleg inutilitatea lamentării(oare?) și utilitatea găsirii unei soluții. Astfel, mergi din soluție în soluție până când viața ți se va înclina. Se va înclina în fața curajului, a deciziei de a te ridica întotdeauna după cădere, viața respecta pe cei perseverenți și nebuni(în fața oamenilor "normali") plini de stăruință pe calea evoluției personale. Dacă te împiedici de un milion de ori trebuie să ai curajul să te ridici de un milion plus unu dăți, știind că nu e un drum al plângacioșilor și al victimelor, ci un drum al omului-zeu, atotputernic, atotștiutor, care a aruncat vălurile neștiinței și a neputinței iar Grația Divină îi este tovarăș nelipsit pe drumul spre perfecțiune.

Este greu să transformăm micul personaj plângăcios și victimizat care e comandant la manetele noastre. Este o operație de durată, o operațiune în care luptăm îndârjiți cu vechiul eu(ego-ul), cel care ne-a tras de atâtea ori pe sfoară cu șiretlicurile lui. Durează pentru că nu putem transforma peste noapte o identitate virusată pe care am creat-o de-a lungul a vieți și vieți trăite în van. Doar că în momentul în care suntem 100% convinși că asta vrem și suntem deciși să luăm toate măsurile posibile pentru a schimba vechiul sistem pe care am funcționat de-a lungul a nenumărate existențe pământești, atunci Grația Divină manifestă o carte, o persoană, o informație într-un video pe YouTube care ne deschide o altă perspectivă de a vedea lucrurile. 

Nu este o concluzie, un sfârșit.. Este de-abia  începutul unui proces de lungă durată de triere și eliminare a vechilor metehne și implementarea unora mai noi, adecvate noului sistem. Acesta este adevărata și unica modalitate de a evolua ca suflet în experiența corporală. 

Toate celelalte vise în care de-a lungul unui weekend mergem la un curs și ne luminăm sunt bullshit, tot ceea ce vine din afară și implica un efort minim sau inexistent din partea noastră este o gogoriță. Într-adevăr evoluția spirituală adevărată se întâmplă fără efort, la momentul potrivit. Însă anterior momentului acesta trebuie să existe un efort neobosit de autoperfecționare, de eliminarea vechilor obiceiuri ce nu își mai au sens în noul Eu. 

Un vis...

Oraşul păstra, chiar dacă modernismul îşi făcuse din plin apariţia, o parte veche cu care se mândrea. Vara sute de turişti îl invadau chiar şi prin cele mai ascunse colţuri iar aparatele de fotografiat memorau şi ele amintirea locurilor. Mai aveam de stat doar o zi. Prin centrul vechi mă uitam în geamul unei librării. În vitrină, un calendar cu cele mai frumoase locuri. Nu ştiu ce m-a făcut să intru. Am răsfoit cărţi, publicaţii până mi-a căzut în mâini un ghid cu ilustraţii ale monumentelor. Bătusem oraşul la pas în lung şi-n lat, mă puteam mândri că îl ştiu pe de rost, dar totuşi bisericuţa asta nu mi-o aminteam. În acea zonă, bisericile de orice rit ar fi fost, semănau ca stil. Nici aceasta nu făcea excepţie. Ce frapa însă la ea erau vitraliile. Pe zidul din fotografie erau două, foarte mari, ogivale, din care totuşi, cu toată calitatea indiscutabilă, nu se vedeau foarte clar scenele. Am hotărât pe loc să merg s-o văd. Vânzătoarea, foarte amabilă, m-a îndrumat şi iată-mă în doar câteva minute în faţa ei. Scena vitraliului era într-adevăr neobişnuită pentru o biserică creştină. Părea că este o poveste, începând de la rozasă până la cel de deasupra intrării. Înăuntru, cu bănci şi statui, mi-am dat seama că mă aflu într-o biserică catolică. Altarul mare, descoperit, lăsa să se vadă o adevărată capodoperă; în formă de cruce, biserica avea, în capătul fiecărui element care o forma, câte un altar mai mic închinat câte unui sfânt. Organistul, care repeta pesemne, lăsa să se scurgă nişte armonii absolut divine. Soarele de amiază,care îşi lăsa razele printre sticlele colorate ale vitraliului, muzica şi răcoarea din biserică formau o atmosferă absolut incredibilă. În biserică, nimeni. Doar eu şi organistul. Ba mai era un preot, poate de-o vârstă cu mine, care stătea îngenuncheat în faţa crucifixului Mântuitorului. Am simţit nevoia să rămân. Nu m-am gândit la timp. Aş fi rămas oricât. Era de parcă timpul s-ar fi oprit sau eram într-o delimitare în afara lui. Toate micile altare aveau un loc în care puteai sta în genunchi în faţa reprezentării, a statuii, sfântului, în afară de cel din stânga, unde nu era nimic decât o statuie a Maicii Domnului cu Preasfântul Acoperământ şi un scaun lângă. Am tras fără zgomot scaunul şi m-am aşezat dinaintea statuii... Atunci a început totul... A început cu un punct colorat, luminos, deasupra coroanei statuii; lumina a început să coboare, colorând în galben-auriu coroana şi faţa. M-am lăsat purtat de muzică şi de jocul de lumini încât aproape că eram una cu ele; din când în când parcă îmi mai reveneam apoi mă lua iarăşi starea. Corpul statuii lua acum culoarea mov-violet.. Am avut un gând referitor la măiestria celui care a construit biserica şi a calculat ca totul să desfăşoare acea feerie în cel mai mic amănunt. Poalele veşmântului Mariei erau de un verde intens iar picioarele încălţate cu sandale, aurii. O linişte ciudată a pus stăpânire pe toată fiinţa mea. Era o linişte dincolo de lumea materială, părea un bloc indestructibil de pace, o nemişcare de aur, dar atât de lucidă şi conştinentă în sine încât aproape că depăşeam limitele bisericii, oraşului, aproape că viaţa întregii lumi o puteam simţi pulsând, dar fără să pară că se mişcă în vreun fel. Toate paradoxurile păreau că se întâlnesc şi totuşi îşi găseau rezolvarea tăcută acolo. Nu mai puteam pune vreo problemă pentru că exista un unic răspuns la toate şi o unică privire care cuprindea totul. Ce s-ar fi putut numi corp era acum doar pânză extrem de firavă care vibra, de asemenea, într-un ritm tăcut. Statuia Maicii Domnului părea că a prins viaţă, părea că e vie, că pluteşte într-o suprastrălucire nemaiînchipuită. Departe de a te orbi, părea că privirea mi se duce spre nişte depărtări care nu se întunecau ci deveneau din ce în ce mai luminoase şi mai strălucitoare. Ce mintea umană percepe ca infinit, puteai vedea infinitul infinitului. Totul era ca o explozie nemişcată şi tăcută. O şoaptă caldă, fermecătoare, de o dulceaţă inimaginabilă se făcu auzită: 'Vei reveni...!'. Muzica orgii, încet, se făcu auzită... lumina vitraliului se strângea deja la picioarele statuii... lumea fizică îşi recăpatase consistenţa. Preotul se ridică şi el, îşi făcu cruce, se întoarse şi îmi zâmbi. Eternitatea care care păru că se scursese, durase doar zece minute...