Tabloul

Împăratul acelei țări era un mare iubitor de artă. El însuși picta cu mult talent, cânta la câteva instrumente tradiționale și era destul de avansat și în arta meditației. O mare parte din timpul său liber și-l petrecea în mănăstirile ascunse prin munți, în tovărășia călugărilor. Știa că dacă armonia era deplină sus și jos lucrurile stăteau bine. Poporul era fericit, providența își revărsa razele peste tot locul: ploile veneau la timp, vânturile și grindina nu distrugeau recoltele, animalele de prin păduri erau sălbatice doar cu numele... ...dar anul acesta erau nespus de fericiți. Din zece în zece ani împăratul organiza un mare festival de pictură. Tradiția se pierdea undeva în negura vremii, întreruptă fiind doar de războaiele ocazionale de care nici ei, în cursul lungii istorii, nu scăpaseră. Zilele de pace reluaseră și acest obicei, iar acesta era deja al treilea în timpul domniei acestui luminat împărat. Forfota și veselia începuseră cu mult înainte, încă de când crainicii împărătești anunțau la răspântii data începerii și depunerea candidaturilor pentru participanți. Erau mulți pictori cunoscuți în țară. Deja se vehiculau numele eventualilor câștigători, se rememorau lucrările pentru care juriul dezbătuse zile întregi până la alegerea celei mai bune lucrări. Concursul de ținea în marele palat al împăratului. Sălile vaste fuseseră împărțite și aranjate astfel încât sa-i poată primi pe toți concurenții și să le ofere spațiu suficient de lucru. Pe marea poarta se afișaseră numele participanților și locul de unde veneau. În ziua decisă, lumea curioasă se așeză pe două rânduri privind cu încântare la străinii care veneau de departe. Unii cu caii încărcați de saci plini cu scule de pictură, care în trăsuri urmați de mulțime de slugi care duceau bagajele, care pe jos.. Printre cei veniți pe jos era și unul foarte bătrân. Deși sărăcăcios îmbrăcat în roba sa stacojie, barba, pletele, foarte albe și lungi, stârneau admirație și șoșoteli. Pășea demn, având drept bagaj o traistă cu două pensule, culori și un sul de pânză cu o mărime impresionantă. Poate, de fapt, ăsta era lucrul care atrăgea luarea aminte asupra sa. Slujitorii domnești îi îndrumară pe pictori spre locul unde își vor lăsa bagajele și vor locui până la terminarea concursului apoi spre locul unde vor lucra. Deși nu era singurul îmbrăcat sărăcăcios, împăratul îl privi atent. Ceva din ființa bătrânului îi vorbea ființei lui lăuntrice. Ceva îi spunea că de la acesta vor vedea lucruri mărețe. Agitația se potoli. Pictorii începură să măsoare, să vizualizeze, să-și amestece culorile. Începu de fapt o altă febră: cea a creației. Împăratul se plimba cu mâinile la spate printre ei minunându-se de talentul lor ieșit din comun. Își făcură apariția animale fantastice, flori nemaivăzute, fructe exotice, peisaje parcă din alte lumi, personajele din desene te așteptai, parcă, să iasă din cadru și să-ți vorbească.. Ajunse și la bătrânul necunoscut. Acesta doar își întinsese pânza, mare cât un perete; ședea pe jos, dezbrăcat până la brâu, cu ochii închiși și picioarele încrucișate. La apropierea împăratului, întredeschise ochii și-l salută cu o ușoară aplecare a capului; salută și împăratul și trecu mai departe mirat că acesta încă nu se apucase, în timp ce ceilalți aproape terminaseră. Cele șase zile ale concursului trecură. Pictorii mândri de lucrările lor se dădeau mai în spate, se uitau după eventuale retușuri sau adăugiri; mândri nevoie mare își zâmbeau unii altora, fiecare purtând în sine siguranța măcar a unui loc printre cei mai buni. La sfârșitul zilei pânza bătrânului rămăsese tot albă. Împăratul clătină din cap și-și zise în gând că aspectul de înțelept al bătrânului pictor nu se potrivea deloc cu nimicul pe care-l arăta. Când să ia și pânza bătrânului acesta ceru un răgaz până a doua zi dimineață pentru o mai buna inspirație. I se acordă, în râsetele celorlalți și a privirii amare a împăratului. Dimineața următoare aproape că-l și uitaseră pe bătrân. Când acesta trimise să-i fie prezentată lucrarea, lumea era deja extaziată de minunile pe care scoseseră la iveală pictorii. Cei câțiva slujitori care încercaseră să aducă pânza întârziau. Era ultima lucrare de prezentat înaintea începerii lungii deliberări a juriului. Lumea își pierduse răbdarea. Apăru bătrânul pictor și-l rugă pe împărat ca cei care vor aduce lucrarea pe scenă să fie legați la ochi, altfel n-o vor putea face. Râsetele mulțimii se porniră. ”Fie, să-i facem pe plac. Doar a muncit pentru încântarea noastră, nu?”, spuse împăratul. Slujitorii legați la ochi aduseră tabloul iar alții dezveliră pânza. Toate râsetele încetară ca la comandă. Zăpăceala luă locul râsetelor prostești. Atenția luă locul zăpăcelii. Admirația profundă luă locul atenției. Tabloul reprezenta un peisaj de munte. Zgomotul cascadelor din tablou se auzea lămurit, răcoarea vântului tare de munte răzbătea până la ultimul om, frunzele se mișcau, ceața de pe piscurile din tablou se ridica ușor, păsărelele prinseră a cânta vrăjindu-i pe toți. Părea că singura realitate vie este tabloul, iar tabloul tăcut este lumea înconjurătoare, atâta liniște se lăsase. ”Acesta este tabloul meu pentru concurs și darul meu pentru tine, împărate”, spuse pictorul cel bătrân. ”Timpul meu s-a sfârșit, așa că prea multe nu mai am a spune. Te las cu bine, împărate, plec în visul meu. Și dacă cerul va vrea, poate ma vei vizita”. Atât spuse. Apucă o pensulă și trasă o potecă care începea de la marginea ramei și se continua prin pădure, șerpuind printre munți. Își puse traista pe spate, păși pe potecă iar mulțimea stupefiată îl privea cum se depărtează până dispăru cu totul...și odată cu el și poteca.

O calatorie in timp...

Erau vremuri tulburi. Politic si religios, totul era într-o mare fierbere. Conducerea romană, deși nedorită de iudei, adusese, sau cel puțin încercase să aducă, organizare și o oarecare liniște în acest colț al Orientului frământat de curente mistice, revolte, răsturnări ale unor monarhii și reinstaurarări ale altora. Religios, poporul era într-o continuă agitație întreținută de fanaticii care proclamau sfârsitul vremurilor, venirea lui Mesia, dărâmarea ordinii existente, atât cea romană, cotropitoare, cât si cea autohtonă coruptă până în măduva oaselor. La toate acestea se adăugau grelele sarcini impuse atât de farisei cât și de acei slujitori ai templului, numiți saduchei; slujitori stricați, care făceau atât jocul lui Irod Antipa cât și al conducerii romane.. În acest peisaj agitat își începuse activitatea Joshua. Fiu al bătrânului tâmplar Yosef și al foarte tinerei Myriam. Myriam locuise din fragedă pruncie la templu. O serie întreagă de epifanii îi întarise certitudinea că va juca un rol extrem de important în istoria acestei lumi. O serie de evenimente se petrecuseră de când Joshua își asumase greaua sarcina de predicator și taumaturg itinerant... dar seara aceasta va avea un asemenea impact încât mulți vor fi zdruncinați de întâmplare. Nimic nu arăta că ar putea fi mai importantă decat o alta. Spre miezul nopții Joshua îi chema pe Kefa, pe Ia'acov și pe Yohanan și le facu semn să-l urmeze. Apucară spre dealul cel mare aflat în apropierea Nazareth-ului; străbătură fără grabă grădinile de măslini de la poalele lui, apoi apucară pe poteca șerpuitoare spre vârf. Poteca era însoțită de-a stânga și de-a dreapta de copaci falnici care făceau noaptea fără lună și mai întunecată. Mici cavități naturale sfredeleau pereții stâncosi ce se arătau pe alocuri, printre copaci. Ajunși în vârf, Joshua, transfigurat căzu în genunchi cu ochii spre cer, iar ceilalti trei însoțitori căzură într-o stare de uimire extatică, tot cu ochii spre cer, unde începură să se manifeste imagini nemaipomenite într-o lumină orbitoare. Dar abia acum începe cu adevărat povestea noastră. Epifania dură o vreme. După ce Joshua avu un mic dialog cu cei trei, se întoarse brusc și spuse cu voce tare: ”Ieși din ascunziș”. Un copilandru, numai zdrențe și mizerie, ieși cu lacrimi în ochi de după un tufiș. Joshua îl privi aspru și îi spuse cu voce tunătoare: ”M-ai urmărit ca un șobolan și ai pândit ca un hoț să fi martor al unor evenimente la care nu ai fost poftit. Cine te-a chemat, cum ai ajuns aici”. ”Doamne, te cunosc, dar nici nu te-am urmărit, nici să văd ceva ce nu se cuvenea să văd nu am vrut. Însă o lumina caldă m-a scos din așternutul meu mizer și fără să voiesc și fără să știu unde mă duce m-a purtat până aici, unde m-a trântit cu fața la pământ apoi m-a ridicat în genunchi făcându-mă martor la ceea ce s-a petrecut. Îți jur Doamne că ăsta e adevarul!”. ”Dar de ce îmi spui Doamne, ce te face sa crezi că sunt Domn?”, ”Nu stiu, însă e ceva în mine care vorbește, care îmi pune cuvintele pe limbă fără să le caut și mă face să știu lucruri cu care nu am mai avut de-a face. Doamne, nu mai pot trăi ca până acum, spune-mi ce sa fac, unde să mă duc?”. Joshua zâmbi ușor, cu o asemenea delicatețe încât pe micul zdrențăros îl podidiră iarăși lacrimile. ”Coboară de pe munte, în zori caută-l pe Andreas și rămâi lângă el. Cu timpul vei ști ce ai de făcut. Acum du-te și nu lăsa nimic din ce va fi sa te schimbe.” Ce a urmat cu Joshua stim cu toții.. Copilandrul însă a crescut. A fost însoțitorul lui Andreas peste tot pe unde a umblat să propovăduiască cuvintele Mântuitorului. Într-o vreme au ajuns în ținutul grecesc de pe malul Pontului Euxin numit de romani Scythia Minor. Dincolo de zidurile cetății ținutul scit era sălbatic. Scitii călări nu o dată prădau bunurile locuitorilor. Cu plete si bărbi dese, îmbracați în piei de animale, își urcau prăzile pe caii înalți și puternici și într-un iures nebun plecau spre adâncurile pădurilor în care nimeni nu îndraznea să se aventureze. ”Aici ne vom despărți” îi spuse într-o zi Andreas copilandrului devenit acum bărbat. ”Vei rămâne să-i faci și pe aceștia sa-L cunoască pe Mântuitor. Timpul petrecut aici împreună a fost cu folos, însă doar începutul. Duhul sfânt va rămâne peste tine și vei știi mereu ce să faci și să spui. Acum te las, ne vom vedea cândva în Domnul. Pacea Lui fie cu tine!”. Rămas singur, părăsi cetatea și o luă spre păduri, apoi spre munți. Își facu câțiva ucenici, propovădui cu hărnicie printre sciții cei sălbatici iar cuvântul lui Hristos își făcu cu putere loc în inimile lor. Ajuns spre bătrânețe se retrase într-o peșteră în munții ziși ai Buzăului și le ceru ucenicilor să-i zidească intrarea. Aici se pierde în timp povestea despre băiețandrul care a fost martor fără voie la Schimbarea la față a Mântuitorului și însoțitorul lui Andreas. Dar... În toamna lui 2013, la apelul unor localnici cum că o alunecare de teren a dezvăluit intrarea zidită într-o peșteră, o echipă de arheologi s-a deplasat rapid pentru a cerceta acele vestigii pe care le-ar fi putut găsi în acea peșteră sau în locurile de pe lângă și să completeze astfel imaginile lipsă la istoria veche a acestei țări. Înarmați cu dălți și ciocane au început să spargă ușor zidul de piatră cimentată ridicat de ucenicii însoțitorului lui Andreas. Piatra a început să cedeze și cu surprindere au remarcat că un miros de tămâie și trandafiri se insinua afară prin ochiurile de piatră cazută. O și mai mare surpriză au avut când prin aceleași ochiuri de piatră cazută se mai strecurau câteva fascicule de lumină... din interior spre afară. Deși frica pusese stăpânire pe echipă, toți având în gând imaginea celor care au murit la deschiderea primelor morminte din Valea Regilor, curiozitatea a fost mai mare. Manevrând ușor sculele au îndepărtat piatră cu piatră până au putut privi ca lumea în mica peșteră. Ce-au vazut aproape că îi puse pe fugă: o lumină fără o sursă vizibilă lumina discret, de asemenea fără o sursă vizibilă un miros de tămâie și trandafiri se răspândea acum și mai puternic, dar cel mai impresionant era că lăngă lavița de piatră stătea îngenucheat un bărbat cu plete și barbă, cu o robă maronie și care părea de-a dreptul.. viu. Au lăsat scule, bagaje, instrumente și au rupt-o la fuga pe potecă, în jos, spre sat. Au revenit însoțiți de niște bizare trupe de militari tăcuți si de un important personaj în costum. Au urcat până în gura peșterii unde au constatat că cel pe care îl gasiseră înăuntru, plecase. Mărturia șederii lui acolo stătea încă persistentul miros de tămâie si trandafiri.. Gura peșterii a fost betonată și acoperită cu pământ. Oamenii locului au început însă să vorbească despre ciudate lumini care se aprind uneori, noaptea, în padure și despre un om cu o haină maro, ca un halat până-n pământ, care apare din când în când pe la vreo biserică. Cu ochii ciudat de pătrunzători, caută compania copiilor cărora le povestește într-o limbă veche, arhaică, povești pe care ei însă le înțeleg perfect..