Statuia

Nu voia neapărat să intre în muzeu dar îi atrăsese atenția afișul. Arăta niște statui și anunța o expoziție de tablouri aduse din Italia. Se plimba relaxat pe sălile muzeului și se minuna de exponate. În rotonda muzeului era expusă o copie în mărime naturală a celebrului David, al lui Michelangelo, al cărui original se află la Florența. Se uita la linii, la proporții, la impresia pe care o lăsa.. I-a venit în minte conceptul platonician despre Lumea Ideilor, conform căruia fiecare reprezentare despre care se spune că este perfectă, are corespondent într-un plan, de unde prin inspirație, prin acces direct sau cine știe ce metodă, artistul o redă fie așa cum o vede, fie așa cum o filtrează personalitatea lui. Organizatorii așezaseră în jurul statuii niște canapele verzi, foarte confortabile. Nu era prima zi a expoziției, era chiar spre final, deci prea mulți vizitatori nu erau. Atunci se întâmplase chiar să fie singur. S-a așezat pe una dintre ele, față în față cu statuia. De la admirația liniștită a trecut la întrebări de genul ”dacă, redată prin ochii lui Michelangelo, arată aici, așa, oare cum o fi acolo de unde s-a inspirat, acolo unde a văzut-o?” Și-a schimbat locul de câteva ori. A încercat să surprindă perspectiva din cât mai multe unghiuri. Într-un final a găsit unghiul perfect: organizatorii amplasaseră statuia în așa fel încât să fie sub cât mai multă lumină naturală, ba mai mult, printr-un joc al întâmplării (oare?) una dintre draperiile sălii filtra lumina amiezii într-un fel foarte ciudat: fascicolul de lumină care venea de afară îmbrăca statuia intr-o culoare care o făcea să pară aproape vie. Se uita cu luare aminte, mintea îi lucra încet făcând tot felul de aprecieri, până când aproape fără să-și dea seama parcă se sesiza în adâncul ființei cum se cristalizează o stare de concentrare, parcă o luciditate rece își făcea loc, transformându-se dintr-un punct într-o formă dilatată care tindea să-i depășească conturul corpului. În mod normal nu suntem conștienți limita corpului fizic decât vag, forma pe care o avem ne-o dă privirea; dacă am închide ochii ne putem imagina că am putea fi orice. În cazul vizitatorului, simțea o dilatare a conștiinței dar într-un fel ciudat, știa că este în muzeu, că privește o statuie dar în același timp în fața ochilor se desfăceau ca niște file luate de vânt dintr-o carte, imagini tridimensionale ale unor lumi perfect existente, ale unor timpuri despre care știa că pot fi numite trecute sau viitoare dar care erau trăite ca prezent, toate, timp și spațiu coexistente într-o uluitoare simultaneitate, într-o concomitență de-o exactitate înfricoșătoare. Filele se pierdeau într-un spațiu în care înainta cu ochii sufletului până mișcarea s-a încetinit, orizontul părra că se încheagă într-un peisaj cosmic de-o frumusețe cutremurătoare. Orașe de-o întindendere aproape necuprinsă, în care trăia acea descriere a evaghelistului care descriind Noul Ierusalim spunea că oriunde te-ai afla în oraș îl poți cuprinde cu o unică privire pe tot, în cele mai mici și mai ascunse unghere; arhitecturi pe care mintea umană nici vorbă să le fi conceput în toată istoria umanității, deși parcă într-o vagă impresie unele clădiri cumva aduceau cu ceea ce curentele le-ar fi numit gotic sau baroc. Totuși, splendoarea splendorilor de pe pământ nici măcar palidă nu putea fi numită față de ce vedea aici. O intuiție superioară îi deslușea că tot ceea ce s-a construit vreodată, tot ceea ce s-a creat vreodată, tot ceea ce s-a inventat vreodată într-o direcție benefică, oriunde în acest vast univers, în miliardele de galaxii existente, aici își are sursa; toate inspirațiile care exprimă armonie, simfonie, sunt reflectate din acest loc. Nu este un plan al Ideilor volatile, al Ideilor din Mintea lui Dumnezeu, cele care subzistă și emană direct din esența dumnezeirii, acelea sunt dincolo de orice concept, dincolo de orice clasificare, de gând sau imaginație a vreunei ființe create, nici ființele angelice de cea mai înaltă treaptă nu pot zări acolo, în înfinitul minții lui Dumnezeu. Acestea pe care vizitatorul le putea contempla erau idei materiale, oricat de ciudat ar suna. Reflexia lor în univers este una materială, chiar dacă consistența lor dă impresia că este un produs al minții, chiar una superioară. .............. - Domnule, nu vă supărați, se apropie ora închiderii. Vă rugăm să vă îndreptați spre ieșire. - Da, mulțumesc, cred că am ațipit.

Poveste fără nume

Mănăstirea era de demult. Fusese durată de un om care nici măcar nu era călugăr. Era doar un bărbat cuprins de dorul retragerii din lume, prins din tinerețe de fiorul mistic al desăvârșirii. Un om simplu, dar puternic sufletește. Au dat din întâmplare peste el niște călători. Nu le-a vorbit, nu le-a spus nimic, doar au stat împreună, au împărțit cu el merindea, au făcut ce făcea și el. A doua zi dis de dimineață au plecat fără un cuvânt. Peste ceva timp s-a pomenit din nou cu ei. Nu și-au spus nimic doar pustnicul le-a încuviințat din ochi șederea. Și-au facut alături două colibe; așa a început o mică viață de obște. În timp s-au alăturat alții și alții. Nu exista nicio regulă, nu aparțineau de nimeni. Au fost vizitați de conducătorii unor culte, au fost chemați să se alăture, au fost forțați, amenințați, numiți eretici. Doar i-au primit, i-au ospătat, i-au ascultat dar au tăcut. Exista o viață spirituală extraordinară. În multe mănăstiri veneau oamneni împinși de sărăcia de acasă, de probleme nerezolvate în viață păcălindu-se că acolo le vor găsi finalitatea, fugari din diverse motive, lași.. Aici se alătura rar câte unul, dar cel care venea, venea din toată inima atras focul nevăzut de acolo. Timpul a trecut. În prezent erau vreo douăzeci de frați de diferite vârste. Am spus că era o efervescență spirituală extraordinară, pe care rar o vezi chiar și în mănăstirile obișnuite. Practicau o asceză moderată, rugăciunea lui Iisus, veghe; toate așa cum le-au moștenit de la întemeietor, fără să schimbe sau să adauge ceva. Mulți dintre ei aveau diverse haruri. Haruri despre care nici ei între ei nu stiau în ce constau din simplul motiv pentru că nu comunicau. Cel puțin nu verbal. Exista o înțelegere absolut desăvârșită: câteodată, câte unul se ridica și făcea ceva dupâ care revenea fără un cuvânt. Cei care, din întâmplare, poposeau pe acolo spuneau cu mâna pe inimă că simțeau ce trebuie să facă sau unde să se ducă fără ca cineva să le fi comunicat cu voce tare. Mulți dintre ei, să le spunem călugări, rămâneau ceasuri întregi în genunchi cu ochii la crucea din mica bisericuță. De asemenea, cei care poposeau acolo ocazional, spuneau, tot cu mâna pe inimă, că se vedea în jurul lor un contur de lumină.

Printre aceștia, doi dintre ei aveau o râvnă aparte. Nu se întreceau, dar era o bucurie specială în lucrarea lor. Dumnezeu le dăduse haruri aparte: unul dintre ei vedea profunzimea sufletelor; citea în ele ca într-o carte deschisă. Mai venea câte unul prin micul lor sălaș, iar acesta se ridica și se ducea tăcut spre vizitator, îl lua deoparte, își apropia fruntea de a lui și rămâneau așa timp îndelungat. La început se vedea o stinghereală din partea vizitatorului dar mai apoi ochii i se umpleau de lacrimi și o lumină se făcea văzută pe fața lui. Întorși în lume erau alți oameni. Celălalt, putea vindeca rănile fizice, boli de tot felul. Felul lui de a vindeca era identic cu cel al cărui har era să vindece rănile sufletești. Bineînteles că aveau o măsură a lor după care faceau toate aceste lucruri. Nu toți cei care treceau pe acolo erau și neapărat băgați în seamă. Se pare că aveau un tipar al lor după care făceau asta, o ”citire” dincolo de vizibil. Să fac o paranteză: exista o legendă în mica comunitate. Se pare că la o generație se întâmpla ceva, ceva grozav care punea în pericol însăși soarta comunității. Cei care știau, tăceau.. și mai erau unu, doi care puteau spune despre ce e vorba, dar tăceau. Se pare că întotdeauna pericolul fusese depășit. Cum? Doar bătrânii o puteau spune. Dar tăceau. Și așteptau. Am închis paranteza și revenim la cei doi monahi. De la o vreme, totuși, ceva se întampla. Parcă nu mai erau în apele lor, parcă lumina nu se mai arăta în timpul rugăciunilor lor, parca extazele se scurtau din ce în ce, parcă vizitatorii plecau la fel de răniți trupește și sufletește. La un moment dat cei doi își pierduseră complet strălucirea, dormeau până târziu, parcă deveniseră mai lacomi, tăcerea lor se transformase în șusoteală, iar șușoteala în voce tare. Vizitatori nici vorbă să mai fi avut. Ei, în ochii lor, nu se vedeau schimbați, îi vedeau schimbați pe frați. Cei tineri erau mirați de schimbare, bătrânii însă le porunceau din priviri să stea liniștiți. A trecut ceva timp așa. Poate câteva luni, poate câtiva ani. Dumnezeu nu pleacă nicăieri iar răbdarea lui e eternă. Într-o dimineață au constat că unul dintre cei doi nu mai era. Cel care vindeca rănile sufletești. Își luase puținul pe care-l avea și se făcuse nevăzut. Nimeni nu știe pe ce cărări l-a dus viața și care i-a fost motivația pentru care a părăsit locul. Celălalt, râmas singur, parcă s-a trezit din somn. Stătea zi și noapte în fața crucii din mica bisericuță și lăsa să-i cadă lacrimi grele. Nu mai mânca, nu se mișca din loc. Frații începuseră să se îngrijoreze, dar bătrânii le porunceau din priviri să stea deoparte. Zbaterea aceasta a fost îndelungată. Nu ni s-a spus cât, dar cu siguranță a durat. Într-o seară se adunaseră cu toții în mica bisericuță. Fratele stătea jos, sprijinit cu spatele de perete. Au început să se roage cu toții. Încet. Fără grabă. De când se petreceau toate acestea, parcă nici comunitatea nu mai era la fel. Aerul era străbătut de o senzație de agitație, de nerăbdare, ținute în frâu, dar putând să izbucnească oricând. Rugăciunea în comun îi liniștea. Deodată, fratele chinuit se mișcă. Respiră din ce în ce mai repede. Se pune în genunchi. Dă un strigăt și cu mâinile ridicate se înalță, plutind de la pământ. Ochii îi sunt plini de lacrimi iar lumina interioară erupe în exterior făcând să strălucească orbitor tot locul. Bătrânii închid ochii și mici picături de rouă sufletească le curg pe obrajii bărboși. A trecut și generația aceasta testul. * În timp ce frații se adunau tăcuți în mica bisericuță pentru rugăciunea în comun, își face apariția un bătrân în zdrențe, scofâlcit, cu ochii duși în fundul capului de suferință și plâns. L-au privit și s-a făcut loc. În vechiul lui loc.