o întâmplare

n-aş fi crezut că un banal concediu îmi poate schimba viaţa. a fost un şir de sincronicităţi aproape inexplicabil atunci. acum da! dar să o luăm cu începutul.. sfârşit de primăvară.. găsesc pe jos un pliant de la o agenţie de turism. pe copertă, reclamă la o excursie în italia. foarte incitant.. n-am mai fost în italia niciodată. frunzăresc pliantul, totul este despre diversele facilităţi şi discounturi la călătoriile în italia. nu stiu ce de mi-au căzut ochii exact de rimini, nu era cea mai ieftină locaţie. mă uit atent, abordabilă. îmi anunţ familia, cădem de acord, sunăm: ghinion. totul era ocupat. asta e. n-a fost sa fie, dar doamna, foarte amabilă mi-a cerut nişte date de contact în caz că se iveşte ceva. în câteva zile s-a ivit: la rimini. * a sosit vremea să ne facem bagajele. am ajuns, ne-am cazat, ne-am plimbat.. şase zile. în a cincea zi am iesit singur pe seară pentru o plimbare pe promenadă. răcoarea serii îmi dădea o stare plăcută, fusesem la un mic bistro specializat în produse marinăreşti, mă simţeam bine. o bancă cu vedere la mare, mă aşez.. privesc marea şi cerul. mă încearcă o senzaţie ciudată: dacă mi-aş închipui că sunt în largul mării? parcă chiar se întâmplă: uşor, extrem de lin, parcă las în urmă promenada, plaja de dedesubt, parcă aş fi în mijlocul mării. nu văd malurile, văd doar îmbinarea dintre cer şi mare, două nuanţe de albastru. cerul, un bleu desăvârşit, clar, strălucitor... marea, albastru închis, clar, strălucitor... am deodată senzaţia că sunt în punctul unde se ating două infinituri tangente. sunt parcă aspirat cu o viteză imposibil de exprimat şi de descris dar moale ca o mângâierea unui vânt uşor de primăvară, înspre linia unde cerul şi marea se unesc. parcă din ce înaintez corpul se dilată dar marginile devenind strălucitor evanescente. la fel se întâmplă si cu zona pieptului: se dilată uluitor de repede, cuprinde şi cerul şi marea, culoarea devine un violet clar, strălucitor. mâini nevăzute parcă îmi iau creierul şi îmi pun loc un altul care pare că e fără margini. nu e nici veselie, nici bucurie; e o seriozitate extrem de lucidă, vibrantă, în care se reflectă, fără s-o tulbure, fiecare acţiune a vreunei fiinţe din imensitatea universului. vag, parcă se întrezărea intenţia Creatorului, a primului moment a tot ceea ce urma să fie şi tot vag se întrezărea cauza pentru care tot ceea ce este nu va mai fi. nici eu nu am mai fost acelaşi după această experienţă cu totul extraordinară şi neprevăzută. parcă nimeni nu a mai fost la fel. şi eu priveam altfel, simţeam altfel, dar şi ceilalţi priveau şi simţeau altfel..

Sub conducerea noilor conducători poporul prosperase. Primul, care încercase o reformă acum câteva zeci de generaţii, îi scosese din apatia care părea că îi cuprinsese pe locuitorii acelei ţări. Nu se mai ştie cum ajunseseră atât de delăsători, dar prin îndemnuri, recompense, dar şi prin legi foarte aspre contra nelegiuirilor, reuşise să-i trezească. Pământul foarte roditor al acelei tări zăcuse nelucrat ani în şir, iar apoi, an de an, părea că şi el fusese trezit din somnul în care-l lăsaseră locuitorii acelui loc. Îşi amintiseră de ocupaţiile celor de dinainte iar acum câmpurile, ogoarele şi grădinile gemeau de rod; păşunile, de asemenea, erau pline de animalele liniştite care păşteau iarba grasă. Ploile veneau la timp, verile erau blânde, iernile de asemenea. Părea că armonia şi frumuseţea binecuvântaseră din nou acele locuri. Ţara ajunsese vestită pentru dulceaţa fructelor şi mărimea legumelor; hărnicia şi abundenţa păreau că sunt noua stare de lucruri. Legile fuseseră uitate, hoţia şi nelegiuirea nu mai existau demult, binele era făcut firesc, fără vreun efort. Dar cum întotdeauna după urcuş vine şi un coborâş, noul conducător, fire calmă şi domoală de altfel, a început să viziteze şi alte ţinuturi. Acolo a văzut că oamenii care cumpărau din ţara lui erau pricepuţi la alte lucruri: în Ţara lemnului se făceau tot felul de obiecte şi vehicule din lemn; în Ţara metalelor tot felul de obiecte şi unelte din metal şi tot aşa.. Şi lemnul şi metalul erau necesare în ţara lui la lucrul pământului, iar la schimb dădea fructe şi legume. Dar conducătorul mai văzuse că pentru produsele din lemn şi metal locuitorii ţărilor primeau mai mult decât puteau consuma. O ţineau în petreceri prelungite, în ospeţe bogate, în cântece şi multă voie bună. Îşi aduse aminte de curtea lui unde oamenii erau serioşi şi puţin petrecăreţi. Ghimpele invidiei înţepa uşor, atât cât să-i schimbe inima. Revenit în ţară, începu cu un festival al recoltei... Oamenilor le placu.. Continuă cu alte sărbatori pentru diferite prilejuri. Oamenilor începuse să le placă distracţia. Lucrau la fel de mult, cultivau la fel de mult dar în loc să dea la schimb, foloseau pentru distracţia lor. Ce altă dată lua calea altor ţări, acum lua calea jocurilor: bătăi cu roşii, aruncat la ţintă cu diverse legume, fel şi fel de alte distracţii. Pe nevăzute şi pe negândite, soarele începuse să ardă mai tare.. ploaia parcă mai întârzia să vină exact când ar fi fost nevoie de ea... iarna parcă începuse să muşte mai tare.. totul se schimba.. Parcă şi oamenii.. Nu mai erau atât de serioşi, parcă nici de muncă nu le mai ardea. Tot ce se construise în atâtea generaţii se năruia într-una. Conducătorul, bătrân de acum, văzuse şi trăise decăderea în timpul vieţii lui. Parcă îi mai venise mintea la cap şi cu amar observa cum totul se duce de râpă. Îşi adună sfetnicii, ţinu lungi seri de sfat despre cum să facă ca ţara să-şi revină.. Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani de încercări zadarnice de revenire. Oamenii se răciseră cu totul, parcă nici frica de pedepse nu-i mai mişca. Într-o zi, unul dintre bătrânii sfatului veni cu vestea: undeva, la mare distanţă, dincolo de tărâmul cunoscut trăia un pustnic. Un înţelept. Poate că o ştafetă la el cu povestea dramei în care se afla ţara îl va îndupleca să vină şi să le dea nişte sfaturi. Zis şi făcut. Au fost înhămaţi cei mai buni cai la cea mai bună trăsură, au fost puse nişte daruri pentru bătrânul înţelept şi cei mai destoinici dintre tinerii împărăţiei porniră spre el. Mult, foarte mult le luă; când ei au ajuns la înţelept, conducătorul era deja mort iar un altul încerca să mai salveze ce era de salvat. Înţeleptul îi ascultă, închise ochii, medită o clipă apoi se ridică şi le spuse că îi urmează, doar că după ce vor isprăvi vor trebui să-l aducă înapoi. Drumul înapoi parcă nu mai dură atât, sau aşa li se păru. Odată ajunşi, înţeleptul ceru să fie plimbat prin ţară să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. După toate astea, întors la casa conducătorului, înţeleptul spuse că armonia dintre cer şi pământ este distrusă, mândria, începutul tuturor relelor, şi-a făcut din plin efectul iar echilibrul este aproape în totalitate zdruncinat. Nu va fi uşor dar nici imposibil. Inima oamenilor este schimbată, sentimentele sunt inversate. E nevoie de o forţă puternică şi de o călăuzire fără greş pentru a reuşi. Ce e de făcut? Înţeleptul s-a dus să mediteze în cea mai înaltă zonă a ţării, undeva sus aproape de vârful unui munte. Locuitorii, mai de voie, mai forţati să se adune la anumite intervale şi să-şi dorească din toată inima ca echilibrul să revină. Dar echilibrul nu doar pentru ţara lor ci pentru întregul univers. Oamenii au murmurat, aşa ceva este imposibil.. De ce pentru univers? Ei trăiesc aici... Şi au început... mai întâi cu nervi, apoi mai puţin agitaţi, apoi cu din ce în ce mai mult calm până ajunseră să facă lucrul acesta cu mare plăcere, iar unde erau adunaţi de oamenii de ordine, acum nu ar mai fi vrut să se oprească. Ploaia reveni la vremea potrivită, vara îşi domoli fierbinţeala, iarna se îmnuie până la a se confunda cu primăvara.. Înţeleptul care trebuia dus înapoi după ce isprăveau, acum ceru să fie lăsat să mediteze în vărful muntelui.. Parcă şi soarta ţării se schimbase cumva: munceau pentru strictul necesar iar în timpul liber intrau în acea dulce meditare la vastitatea şi echilibrul universului...