Armonia si Nemurirea II

Revenind la numarul de aur. Maestrul lutier Stradivarius ale carui viori au trecut prin istorie pastrandu-si sunetul nealterat si nefiind nevoie de nici un fel de restaurari sau alte activitati de reconditionare. Trecand rapid la altceva voi observa viata la Vatican, in cetatea Vaticanului. Vom vedea cum cardinalii si preotii locuitori acolo au o medie de varsta foarte inaintata si o sananate mentala destul de inalta. Va exista remarca, cum ca cei care se ocupa de spiritualitate traiesc in general mult. Just. Preotii, si in general, calugarii, chiar daca sufera de diverse boli, le duc pana varste inaintate. La aceasta remarca voi raspunde ca si preotii, de orice confesiune ar fi, ca si calugarii, traiesc mare parte din viata intr-un anumit mediu. Care este acela? Este biserica. Cum am mai vorbit la capitolul despre catedrale, si bisericile se supun unui anume tipic de constructie. O anume forma, o anume orientare, un anumit teren... evident nu toate se supun acestor reguli. Pe acestea le vedem parasite, paraginite, mai mult ruine. Exista in Maramures biserici de lemn mai vechi de 100 de ani, la fel bisericile din lemn din Norvegia, asa numitele stave, care au ramas in picioare cateva sute de ani, fiind martore la evolutia acestei tari. In China antica si medievala, uneori chair in prezent, nici o constructie nu se ridica pana nu este consultat un maestru de feng-shui. Acesta cerceteaza imprejurimile cautand indiciile care presupun bunii auguri ai asezamantului. Putem vorbi despre vietuirea in armonie cu armonia. Exista vehiculat un alt termen: rezonanta. Locuitorul unei cladiri ridicata dupa regulile armoniei, conform principiului rezonantei si el va fi in acord simfonic cu perfectiunea locului, transferandu-i principiile sale. Viata moderna cu felul sau contrafacut si sintetic ne indeparteaza cu repeziciune si irevocabil spre degradare si extinctie. Viata moderna a omului obisnuit este atat de departe de sfintenie si naturalete cat de departe este Pamantul de Luna. Din acest haos si iad al modernitatii nu mai este cale de iesire decat prin efort comun, la unison, de constientizare a mizeriei individiale si colective si cerere de ajutor divin. Altfel vom esua la fel cum au esuat si celelalte civilizatii preexistente noua.

Tuica si ceaiurile 3

Nu cunosc exact procedeul prin care se obtin bauturile alcoolice din Marea Britanie, scotch, whisky etc, sau cele din Franta, calvados, cognac.. Cunosc insa procedeul romanesc de obtinere a tuicii. Dupa ce fermenteaza fructele, dupa ce procesul de 'fierbere' se opreste raman doua chestiuni: boasca si un lichid care va servi distilarii, dupa modelul obtinerii apei distilate: apa incalzita intr-o incinta ermetica, aburul trece printr-o retorta racita la exterior. Tuica distilata a doua oara este un alcool foarte tare, in zona de nord numita palinca. Vindecatorii populari frectionau cu unul dintre aceste alcooluri zonele atinse de dureri sau zonele reumatismale, care, dupa stiinta veche a 'trasului', daca nu se vindecau, macar se ameliorau. Tot acesti vindecatori puneau plante de leac in tuica sau palinca si o lasau pana cand plantele macerate dadeau ce au ele mai bun. Despre efectele lui am mai vorbit. Ceaiurile medicinale... toata lumea le cunoaste efectele si procedeele de obtinere: decoctul, pentru radacini, scoarte si fruncte cu coaja tare, se obtine prin lasarea, dupa ce apa a clocotit, la foc domol in recipient acoperit inca 10-15 minute si infuzia, pentru flori, tulpini fragede si plante uscate care se rup usor, care presupune luarea de pe foc a vasului dupa ce apa a clocotit si lasarea plantelor inca 10-15 minute, pastrandu-se acoperit. Poate cineva se intreaba care e povestea si legatura dintre bitter, ceaiuri, tuica si restul. O concluzie destul de simpla, luata in graba, doar din elementele exterioare ar putea duce la ideea ca undeva dintr-o perioada foarte indepartata ne-au ramas parti disparate ale unei stiinte extrem de complexe care se ocupa nu doar cu vindecarea si prelungirea vietii ci avea ca finalitati multe alte rezultate. Ne putem astepta la orice. Unul dintre numele acestei stiinte este Alchimia, atat cea europeana cat si cea asiatica, dintre care amintim alchimia chineza sau indiana despre care nu se stiu mari lucruri, sau cea din zona araba, din care se presupune ca am primit-o in Europa. Alchimistii carora le-a reusit cateceva spun ca praful de proiectie ca si multe dintre rezultate nu sunt din lumea aceasta. Tot ei spun ca odata cu progresul in obtinerea acestui praf, care e de fapt prima dintre marile realizari: aurul alchimic, progreseaza insusi alchimistul. El usor apartinand altei lumi, despre care nimeni nu a vorbit niciodata. Nemurirea fizica, departe de a fi un concept abstract, este un termen destul de vehiculat in mediile masonice care se ocupa cu studierea lucrurilor acestora. In istoria acestei lumi se cunosc trei nume care si-au depasit epoca si personalitatea: Nicolas Flamel, Saint Germain si Fulcanelli. Ce au facut si cum au ajuns in posesia intelepciunii de a trece peste moarte, ramane marele mister care nu va fi dezlegat niciodata in perioada aceasta a omenirii.

Armonia si Nemurirea I

Toti am trecut pe langa diverse constructii, am ascultat muzica de toate felurile, am vazut locuri care ne-au placut, sau chiar am citit ceva.. Uneori parca am oftat, parca ceva s-a miscat inlauntrul nostru.. ceva ne-a mirat fara cuvinte; atunci am ridicat ochii spre cer si fara voia noastra parca ne-a venit pe buze: 'Doamne, cat e de frumos!'... Frumusetea care ne-a facut sa ridicam ochii, ne-a impins apoi sa cautam, sa stim mai multe despre motivul fascinatiei noastre. Unul, cel mai vizibil, ar putea fi Vechimea. Un al doilea pe care il vom descoperi cercetand mai in amanunt va fi fara doar si poate: Armonia. ..sau depinde de personaj si de ce-i sare in ochi mai repede. Vom vedea ca Vechimea este legata de Armonie. Se poate filozofa mult si bine: 'care a fost mai intai, Vechimea sau Armonia?', 'Vechimea a cizelat Armonia sau ea vine din adancul Vechimii, amandoua stralucind concomitent cu toate ale Tatalui? Acestea sunt discutii pentru cei care au timp de pierdut; pentru cei care se hranesc cu vorbe si ii hranesc pe cei asemenea lor, tot cu vorbe.. Iar un al treilea motiv este invaluit in Tacere. Este o explicatie interioara, care spune fara cuvinte, explica in trairi orice fenmen. Nu are o denumire. Unii ii spun 'al saselea simt', altii intuitie. Ce este totusi Armonia? Dupa dictionar, este o potrivire desavarsita a elementelor unui intreg, o concordanta perfecta intre sunete, om si natura, intre dimensiunile unei constructii etc.. Un sinonim al acestei perfectiuni intre toate elementele creatiei este Simfonia. Armonia, deci, daca ma pot exprima pleonastic, este Simfonia dintre toate elementele participante la viata, este muzica perfecta dintre fiinte si Univers. Sectiunea de aur. Secțiunea de aur (numită uneori și Raportul de aur, Proporția de aur, Numărul de aur) (sectio aurea în limba latină), notată cu litera greacă Φ (phi majuscul) sau și cu φ (phi minuscul), care se citesc "fi", este primul număr irațional descoperit și definit în istorie. El este aproximativ egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Euclid l-a denumit pe Φ ca fiind simpla împărțire a unui segment de dreaptă în ceea ce el a numit "medie" și "extremă rație". Iată cuvintele lui: "Spunem că un segment de dreaptă a fost împărțit în medie și extremă rație atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic". În secolul V î.Hr. matematicianul grec Hispassus din Metapontum a descoperit că Φ este un număr cu un număr infinit de zecimale, care nu prezintă nici o regularitate în repetarea lor (adică este neperiodic, și anume irațional). El a descoperit că Φ nu poate fi exprimat ca un raport între două numere întregi (de ex. 1/2;3/4;76/98;...etc.). În literatura matematică de specialitate secțiunea de aur mai are ca simbol și litera grecească τ (tau), luată de la cuvântul grecesc τομη, to-mi, care înseamnă "tăietură" sau "secțiune". Abia la începutul secolului XX matematicianul american Mark Barr i-a dat raportului numele de Φ (phi), provenind de la prima literă din numele celebrului sculptor Phidias, care a trăit aproximativ între 490-430 î.Hr. Cele mai mari realizări ale lui Phidias au fost statuile "Athena Partenos" din Atena și Statuia lui Zeus din Olympia. Barr a decis să-l onoreze cu acest gest, deoarece mulți istorici ai artei au susținut că acesta a folosit de multe ori secțiunea de aur în lucrările sale. În literatura dedicată matematicii distractive cele mai folosite nume sunt: Secțiunea de Aur, Raportul de Aur, Numărul de Aur și Φ. Dat fiind entuziasmul generat de acest număr încă din antichitate, am putea crede că numele de "Secțiunea de Aur" are origini vechi. Totuși anumite cărți prestigioase din istoria matematicii, precum Natura Matematicii în Epoca lui Platon de François Lasserre, sau O Istorie a Matematicii de Charles B. Boyer, plasează originea acestui nume în secolele XV respectiv XVI. Însă în cartea "Secțiunea de Aur:Povestea lui Phi, cel mai uimitor număr" de Mario Livio apare următorul pasaj: "Atâta cât pot eu afirma trecând în revistă mare parte din efortul de reconstituire a faptelor, acest termen a fost folosit pentru prima dată de Martin Ohm (fratele faimosului fizician Georg Simon Ohm, cel care a dat numele legii Ohm din electromagnetism), în a doua ediție din 1835 a cărții sale «Die reine Elementar-Mathematik» (Matematica pură elementară). Ohm scrie la subsol: «Această împărțire a unui segment de dreaptă în asemenea mod este numit în mod curent "secțiune de aur".» Aceasta arată că nu el ar fi inventat termenul, ci că folosea o denumire general acceptată. Faptul că el n-a folosit-o și în prima ediție a cărții sale în 1826 sugerează cel puțin că denumirea de Secțiune de Aur (în germană «Goldener Schnitt») și-a dobândit popularitatea abia prin anul 1830. Eventual denumirea fusese folosită și mai înainte în cercuri nematematice. Indubitabil este însă că, în urma cărții lui Ohm, numele «Secțiune de Aur» a început să apară în mod frecvent în literatura matematică germană și de istoria artei...". Catedralele. In a doua jumatate a secolului al XII-lea s-au petrecut mari transformari in Europa apuseana ceea ce a adus cu sine schimbarea caracterului artei medievale. O data cu dezvoltarea economiei feudale a crescut nevoia de schimb si de comert. In tarile din Europa de Vest au fost construite orasele noi, ‘ villes neuves ‘, ce au luat nastere pe malurile raurilor navigabile sau la incrucisarile soselelor. Cruciadele au contribuit la invigorarea comertului pe mare. Intre zidurile fortificate ale oraselor taranii puteau organiza rascoale pentru a scapa de dijma si a obtine libertatea. Nici inegalitatea proprietatii, nici diferentierea in corporatii si bresle n-a putut submina consideratia fata de munca. Aparitia noilor conditii de viata a fost insotita de o cuprinzatoare miscare spirituala. Temelia coceptiei despre lume continua s-o alcatuiasca religia. Nu se poate nega ca ea a constituit impulsul cel mai puternic pentru activitatea artistica din acea epoca. Credinta il insufletea pe om in actiunile sale de mare anvegura si indrazneala, indreptate inspre creatia artistica. Totusi arta gotica nu poate fi total identificata cu sentimentul religios al acestei epoci. Ca si artistii altor vremuri, cei din aceasta epoca se preocupau in creatia lor si de probleme de arta. In secolul al XIII-lea costiinta religioasa a oamenilor era puternic zdruncinata. Vechile texte religioase erau interpretate intr-un chip nou de unele secte. Calugarii care petrecusera ani indelugati intre zidurile manastirilor trebuiau sa mearga in mijlocul poporului, sa citeasca predici si sa caute expresii pe intelesul maselor, invataturile religioase urmand sa capete un sens uman mai adanc. Orasele au devenit centrele cele mai importante ale miscarilor spirituale. S-au intemeiat universitati din cadrul carora au pornit mai multe controverse filozofice. In arta, noua oranduire a vietii si-a gasit cea mai puternica expresie in catedralele gotice. De obicei, catedralele erau inaltate in piata orasului care era deschisa in toate partile. Constructia presupunea existenta unor mijloace materiale largi, de aceea cand se hotara inceperea constructiei unei catedrale erau trimisi solii in imprejurimi pentru a strange danii. Dupa strangerea unei sume indestulatoare se incepea constructia, adesea ridicandu-se numai altarul principal unde se tinea slujba. Din cauza razboaielor sau molimilor unele nici nu mai erau terminate sau constructia lor era definitivata in alt stil (flesele catedralei din Chartres au arhitecturi diferite, aduse insa la un acord armonios). Cele mai vechi catedrale au luat nastere in Franta, construirea catedralelor ulterioare fiind stimulata de regalitate (lucru dovedit de prezenta figurile regale pe fatadele catedralelor). Pentru constructia unei catedrale era nevoie de unitatea intregii comunitati si convingerea puternica necesara transmiterii entuziasmului urmasilor ce vor lucra generatii la rand pentru implinirea idealurilor artistice. La constructia catedralelor participau multi oameni. Reprezentantii administratiei orasenesti se preocupau in amanunt de toate problemele constructiei iar preotimea, teologii isi aduceau partea lor de contributie erudita la realizarea constuctiei. Aportul hotarator apartinea breslelor de mesteri constructori, zidari si cioplitori in piatra. Printre ei arhitectul avea un loc de seama: participa la constructie, lucra alturi de zidari cioplind piatra sau urcand pe schelele catedralei aflata in constructie. Majoritatea constructorilor acelei vremi au ramas anonimi dar s-au pastat si cateva schite ale unor personalitati puternice. Catedrala gotica uimeste prin proportile ei chiar si pe omul modern. Cand oamenii acelor vremi paseau pe sub boltile inalte ale catedralei erau cuprinsi de o emotie deosebita. Prin turnurile lor ascutite dar si prin portalurile splendide catedralele gotice fac si pe dinafara o impresie deosebit de incantatoare dar ele impresioneaza si mai puternic prin interiorul lor. Spatiul interior - un mediu aerian imaterial in care paseste omul- a dobandit aceeasi forta de a declansa emotii artistice ca si imesele mase de piatra din Orient sau ca delicat daltuitlele forme ale constructiilor lacasurilor din Grecia Antica. Acest spatiu cuprinzator nu era conceput ca un lacas pentru savarsirea sacramentului ca la Hagia Sofia din Constantinopol. Spatiul fusese creat atat de cuprinzator, avand in vedere omul real: in imensa nava centrala si in navele laterale, care erau legate de ea, mase de oameni stateau in timpul slujbei cu fata spre rasarit. Prin volum si inaltime catedralele gotice le depasesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice. Esential este insa faptul ca in ele se poate respira usor si liber, ca in ele privirea nu se loveste de formele masive aflate in penumbra ci imbratiseaza dintr-o data intregul spatiu. Oamenii care se refugiasera in oras venind din sate, trebuie sa fi fost cuprinsi de un sentiment de mandrie si libertate atunci cand paseau pe sub boltile unei catedrale gotice. Catedralele erau folosite nu numai pentru serviciul religios, acolo aveau loc si reprezentatiile cu "misterele" in care episoadele bibliei erau puse in scena ca un spectacol instructiv si trezind uimire adanca. Pentru oamenii din acele vremuri semnificatiile catedralei nu se rezumau numai la aceasta. Omul cauta pretutindeni o expresie a misteriosului si inexprimabilului, a ceea ce simtea si dorea in mod nelamurit. Clericii invatati au dat constructiei bisericii o interpretare alegorica: catedrala simbolizeaza biserica crestina; cladirea se compune din diferite pietre, asa cum comunitatea era alcatuita din membri izolati; lumina razbatea prin ferestre intocmai cum patrundea invatatura bisericii in constiinta oamenilor; planul in forma de cruce al bisericii amintea de suferintele pamantesti ale Mantuitorului. Cand intri intr-o catedrala, descoperi ca partea ei inferioara este cufundata, de obicei, in semiintuneric; aici domneste o lumina neavand nimic deosebit, uniforma si cenusie; se pot recunoaste articulari marunte ce corespund, ca proportii, obiectelor pamantesti, cum si o logica lucida si stricta a constructiei, o alternanta de grupuri de coloane cu pilastri si intercolumne; aici totul corespunde dimensiunilor fapturii omenesti. Dar daca ridici privirea in sus zaresti bolta care pluteste ca un baldachin deasupra salii semiintunecate si a partii ei inferioare. De acolo de sus izvoraste o lumina clara, de sub bolti rasuna cristalinele voci ingeresti ale corului invizibil. Doua lumi se contopesc aici intr-o imagine artistica unitara. Constructia este strabatuta de un elan impetuos, spiritul omului este cuprins de aceasta miscare si este constans sa i se daruiasca. Sentimentul deosebit de clar al infinutului iese la iveala din toate detaliile compozitiei, pana la arcul ogival, motivul preferat al arhitectilor gotici. Arcul in ogiva se compune din doua portiuni de arc rotund care se intretaie si ale caror capete se pierd in infinit. Intrarile catedralei romanice erau adesea situate pe fetele laterale, de aceea, de indata ce intrai, te gaseai in mijlocul navei principale si puteai sa cuprinzi cu privirea partile dinspre apus si dinspre rasarit, care se echilibrau intre ele. Intrarea catedralei gotice se afla, dimpotriva totdeauna pe latura vestica, cand intri in catedrala esti surprins de miscarea impetuasa orientata spre rasarit. In gotic, zidul masiv al bisericii romanice s-a transformat intr-o dantela de piatra transparenta; zidul consta aproape integral din ferestre cu geamuri colorate, care alcatuiesc partea lui superioara si reprezinta sursele de lumina cele mai imporatante. Lor le corespunde rozeta aflata in ferastra din peretele de vest. Galeriile deschise sunt inlocuite printr-o galerie longitudinala incastrata in grosimea zidului, triforiul care n-are nici o utilitate practica ci slujeste doar pentru reducerea apasarii asupra zidului. Altarul bisericii romane era alcatuit din corpuri de constructie independente, din diferite capele. In biserica gotica capelele se contopesc unele cu altele si alcatuiesc o cununa abia delimitata de restul bisericii printr-un sir de stalpi. Nava transversala a bisericii romanice nu mai este separata ci se contopeste cu celula principala a bisericii. In biserica gotica domneste o lumina uniforma imateriala. Cel care se afla in catedrala cu greu isi poate da seama ce moment al zilei este; ferestrele multicolore ard cu incandescenta unor lumini limpezi dar nepamantesti. Multe catedrale gotice care se inalta deja de secole fac dovada ca toti constructorii lor stapaneau perfect legile staticii si stiau sa subordoneze calitatile statice ale pietrei fata de conceptiile proprii. In catedrala gotica este greu sa faci distinctie intre partile neportante si sprijine, intrucat amandoua se imbina intr-un avant nestavilit. Pilastrii au capiteluri pe care se sprijina arcurile, dar micutele colonete subtiri care sunt lipite de ei transforma pilastrii intr-un manunchi de elemente ce se continua cu nervurile boltilor. Acestea sunt reunite in varf si alcatuiesc o nervatura a boltii cand quadrupla cand sextupla. Coloanele angajate sunt arcuite orizontal in mai multe puncte dar liniile lor verticale se repeta de atatea ori incat dispare chiar si delimitarea dintre linii si bolta. Confruntarea scheletului puternic cu umplutura usoara a devenit unul din principiile de baza ale arhitecturii gotice. Ea s-a manifestat in renuntarea la suprafetele netede de piatra ale peretilor care au fost inlocuite prin mulurile traforate ale ferestrelor dintre pilastri si in boltile cu nervuri, in triforii si in arcurile butante care se intind de la baza boltii pana la contraforturi si a caror masa a fost redusa la minim necesar. Contrafortul care fusese eliberat in mod logic de toata masa superflua, producea aceeasi impresie de spiritualizare ca si nervurile. Cu toate ca reprezinta o constructie prin excelenta auxiliara a fost modelat ca o forma arhitectonica plina de expresivitate. Nu degeba altarul gotic care este inconjurat din toate partile de contraforturi si arcuri butante divergente, aminteste de un miriapod fantastic - cum s-a exprimat candva sugestiv Rodin. Dar bineinteles impresia fundamentala produsa de exteriorul catedralei nu este determinata numai de aceste aspecte. Fatada, de obicei latura dinspre apus se desprinde limpede de calelalte fete ale catedralei, aceasta fiind complet eliberata de restul constructiei. Registrul inferior al fatadei este ocupat de portaluri. Intrarile sint inconjurate in partea de jos de statui care depasesc marimea naturala, separate intre ele prin baldachine. Portalurile sunt incadrate de ogive inalte cu cate-o rozeta situata in timpan; cele doua canaturi ale usii sunt transformate intr-o usa unica si mare, ale carei proportii nu pot fi comparate cu dimensiunile omului. La unele catedrale franceze urmeaza galeria regilor. Indaratul ei se inalta, ca purtate de o navalnica miscare ascendenta, turnurile uriase, care trebuiau initial sa fie inconjurate de flese ascutite. Arta plastica a epocii gotice era strans legata de catedrala. Trasaturile fundamentale ale tipului de decoratie plastica gotica s-au format inca din secolul al XII-lea. Se pare ca unele subiecte au fost introduse in icongrafie la manastirea Saint-Denis si de acolo s-au raspandit pretutindeni. Multe lucruri din programele iconografice erau artificiale. Ele trebuiau sa transforme catedrala intr-o ‘enciclopedie de piatra’ in care diferitele reprezentari plastice trebuiau sa se insiruie si sa se imbine ca literele unui text sfant. De pilda pentru a infatisa felul in care Christos a ‘luminat Ierusalimul’ cu predica sa, un maestru din Amiens a reprezentat persoana lui Christos cu o lampa in mana inaintea zidurilor unui oras; asemenea imagini trebuiau dezlegate ca un rebus. Varietatea conceptiilor este surprinzatoare. Ea include in sistemul ei iconografic toata sfera reprezentarilor, cunostintelor, traditiilor si idealurilor care defineau constiinta omului din Evul Mediu; erau reprezentate Vechiul si Noul Testament, Apocalipsa, vechile legende ale sfintilor, fragmente din vechi mituri, poeme epice si credinte populare obscure. Numai la Chartres exista aproape o mie opt sute de statui, circa zece mii de reprezentari si personaje. In structura oricarei statui gotice, a oricarei compozitii de vitraliu sau de relief se poate recunoaste totdeauna grija cu care artistii au incercat sa lege fiecare opera de arta cu ansamblul catedralei gotice. In diferite caiete de schite aceata idee se manifesta cu claritate prin staruinta cu care se incearca sa se schiteze, in forme strict geometrice, diferite obiecte cum ar fi corpul si fata omului sau animalului. Poate ca maestrii gotici au fost stimulati in aceasta cautare a unor legi geometrice de cabalistica cifrelor si de credinta intr-o semnificatie misterioasa a triunghiului si cercului. In cadrul istoriei artei goticul constituie treapta de dezvoltare urmatoare stilului romanic. Arta gotica se caracterizeaza printr-un stil mai inchegat, printr-o maiestrie mai inalta, printr-o experienta mai cuprinzatoare si prin traditii mai puternice decat arta romanica, in cadrul careia, adesea, o importanta esentiala ii revenea autodidactului. Maestrii gotici au privit cu o acuitate nemaintalnita in lumea interioara a omului. Sculptorii gotici au redat impresiile prilejuite de viata inconjuratoare intr-un mod care merge pana la granita iluziei optice. Constructiile gotice in special catedralele au fost create de puternica indrazneala a oamenilor din veacul al XIII-lea.

Candele care ard vesnic

“Lămpile eterne” găsite- pe trei continente- în morminte şi temple vechi de sute şi sute de ani au rămas o enigmă încă neelucidată. Ele datează din cea mai timpurie antichitate. Biblia, de exemplu, în capitolul 27 din Exod, verset 20, descrie tabernaculul (cutie de argint în formă de biserică, în care se păstrează anafura, mirul sau alte obiecte de cult) ca o astfel de lampă eternă. Numeroşi autori greci, arabi, romani, dar şi din evul mediu, au scris despre descoperirea de a lungul timpului a unor astfel de felinare în criptele sau în templele antice, închinate unor zeităţi, regi, copiilor acestora sau ale unor personalităţi ale vremii. În bisericile creştine, o candelă rămâne aprinsă continuu, astăzi curentul electric înlocuind uleiul tradiţional. Lumina simbolizează prezenţa lui Iisus. Bijuteria de pe fruntea unei statui a zeiţei Hera lumina noaptea Scriitorul satiric Lucian (anii 120-180 ) a văzut, în timpul unuia din voiajele sale la Heirapolis, în Siria, pe fruntea unei statui ce o înfăţişa pe Hera o bijuterie strălucitoare care noaptea lumina tot templul. Într-un alt lăcaş, Baalbek, dedicate lui Jupiter, era o altă piatră incandescentă, luminoasă. Numa Pompilius, al doilea rege al Romei, renumit pentru calitatea personala de a stapani trasnetele, avea o astfel de lampă eternă în domul din templul său. Plutarh a povestit că intrând în templul lui Jupiter-Ammon, a văzut o candelă arzând, iar preoţii ştiau că arde încă din prima perioadă a antichităţii. Gaius Plinius ( sec. I ), un erudit al Imperiului Roman susţinea că o lampă umplută cu ulei foarte pur şi cu o feştilă dintr-un fel de azbest ar putea arde la infinit. Idei similare au fost emise, un secol mai târziu de Hero din Alexandria, inginer şi matematician de origine greco- egipteană. St Augustin, (354-430), a lăsat descrierea unei elegante lămpi din templul lui Isis (Egipt), pe care nici vântul nici ploaia n-o pot opri. Aceeaşi lampă a fost descrisă şi de Fortunius Licetus.În timpul domniei lui Justinian, împărat al Bizanţului, în anul 527 când se renova edificiul Edessa, din Siria s-au găsit, ascunse într-o nişă, un crucifix şi o lampă, care ar fi ars vreo 500 de ani. Către anul 1300, Marcus Grecus, scria în cartea sa "Liber Ignium" cum se poate realiza o lampă care să ardă la nesfârşit. Lângă Roma, în 1401, s-a găsit mormântul lui Pallas, fiul regelui troian Evandre, luminat de o lampă perpetuă. Pentru a se stinge, fie trebuia să bată vântul, sau după alte versiuni, să se răstoarne tot “lichidul” din ea care arsese timp sute de ani. În valea Appienna, aproape de Roma, în aprilie 1485, s-a deschis cripta fiicei lui Cicero, Tullia, decedată în 44. Candela care ardea firav i-a surprins pe arheologi, care din greşeală au stins-o. Arsese timp de 1500 de ani! In mormânt, cufundat într-un lichid de culoare închisă, a cărui compoziţie a rămas necunoscută, zăcea trupul Tulliei, fiica lui Cicero. Corpul era într-o perfectă stare de conservare, nici una din trăsăturile feţei nefiind alterată. Nimeni nu a reuşit să explice remarcabila longevitate a felinarului. La Muzeul Leyda există două astfel de lămpi, gasite într-o mănăstire din Anglia, la începutul secolului al XV-lea, şi se presupune ca ardeau de vreo 900 de ani, iar cercetarea lor ar putea dezlega misterul. Istoricul englez Cambden, în 1586 vorbeşte de o lampă eternă, găsită în cripta lui Constantius Chlorus, tatăl împăratului Constantin cel Mare, decedat în 306, în Anglia. Cambden spunea că şi la deschiderea altor morminte s-au găsit acelaşi gen de lămpi. In Germania anului 1604 a fost descoperit, în interiorul unei caverne, un mormânt. Conform unei inscripţii gravate pe o placă de aramă, monumentul funerar aparţinea lui Christian Rosenkreutz, decedat în 1484, presupus fondator al societăţii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Cei care au pătruns în sanctuar au fost uimiţi de lumina ce scălda obiectele din mausoleu, lumină care venea mai multe lămpi eterne şi care s-au stins înainte ca secretul lor să fie descifrat. În 1681, lângă Grenoble, un mercenar pe nume Du Praz, a găsit o bizară lampă din sticlă care ardea într-un mormânt, care fusese deschis. Lampa a fost dusă într-o mănăstire apropiată, unde ea a continuat să ardă multe luni, până când într-o zi vântul a stins-o. O sută de ani mai târziu a fost descoperit un alt templu subteran care-i aparţinea unui membru al confreriei. In ziua de 15 mai 1717, oamenii care au pătruns în sanctuar au găsit un fotoliu de piatră pe care era aşezat un bărbat mumificat, ce părea a citi dintr-o carte voluminoasă, sprijinită pe genunchi. Lângă necunoscut, un felinar răspândea o lumină plăcută. Se spune că, brusc, o mână a cadavrului a stins pe neaşteptate, lampa eternă, îngrozindu-i pe cei prezenţi. Aceste neobişnuite mijloace de iluminat par să fii fost destul de bine cunoscute în Evul Mediu. Sferice şi confecţionate dintr-un material care nu era nici piatră, nici sticlă, nici metal, dar care semăna cu toate aceste materii la un loc. Aceste candele intrau singure în funcţiune şi nu foloseau nici unul din materialele combustibile cunoscute în acea vreme. Degajau căldură şi lumină intense, fără a scoate fum, iar lovite, explodau violent, distrugând palate, aşa cum s-a întâmplat în Cipru, la Famagusta, şi în Nicosia. Când o astfel de lampă eternă a fost aruncată în mare, fiind considerat “lucrătură diavolească”, a izbucnit furtuna. Aşa a apărut ideea originii nepământene a ciudatelor obiecte. Legede de pe trei continente-Europa, Asia şi Africa- povestesc cu toatele că ar fi fost dăruite oamenilor de fiinţe coborâte din cer. Cronicarul Barco Centenerra a descris şi el o lampă, care semăna cu luna, fixată în vârful unui stâlp înalt şi care lumina toată cetatea, denumită de conchistadori Gran Marco ( Matto Grosso, din Paraguai). In timpul luptelor, misteriosul obiect a dispărut fără urmă, sustras poate de băştinaşii care s-au retras în inima junglei. Un alt explorator, Ian Idriss,povesteşte despre căpeteniile din triburile merilor, care erau posesoarele unor toiege pe care, în timpul ceremoniilor, deţinătorii lor le îndreptau spre cer, din vârful lor ţâşnea, mai ales înainte de furtună, o lumină albăstruie. Pentru realizarea toiegelor se foloseau 3 pietre ovale – compoziţia lor Idriss nu o cunoştea- introduse într-o trestie groasă de bambus Numeroşi exploratori, clerici, alchimişti şi alţi curioşi au fost interesaţi de aceste lămpi cu flacără veşnică. Pentru unii, ele erau opera diavolului, iar pentru persoanele religioase astfel de felinare aveau proprietăţi uluitoare, misterioase, dar nu magice.Sigur, s-a spus şi că ele sunt o şmecherie şi că dacă nu pot fi fabricate înseamnă că n-au existat cu adevărat. Curiozitatea stârnită de aceste obiecte bizare a avut şi urmări bune. Astfel, încercând să demonstreze că aceste lămpi sunt reale, alchimistul german Brand de Hambourg a descoperit in 1669 fosforul. Numeroase ipoteze s-au emis şi despre modul în care ar fi putut funcţiona aceste candele. Cele mai multe susţin că feştila ( se pare că era făcută din piele de salamandră, iar alteori dintr-un metal!) candelor avea nevoie de aer ca să ardă; altele, din contră, spun că flacăra se stingea imediat când intra în contact cu aerul.(?). Apoi, unele dintre lămpi au flacără, dar nu puţine dintre ele sunt fosforescente….Şi uleiul din ele rămâne un mister : ar putea fi bituminos, ar putea proveni din aur, fiind obţinut prin procedee alchimice secrete, sau este pur şi simplu de origini vegetale ( ulei extras dintr-o specie de fasole egipteană foarte toxică). Astăzi, singurele mijloace care ar putea egala performanţele enigmaticelor lămpi eterne s-ar putea baza pe energia nucleară, spun specialiştii, sau mai probabil pe energia neconvenţională. O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea curenţilor telurici din profunzimea pământului, care înmagazinează energii imense, iar o alta – utilizarea câmpului electric, care atinge oriunde pe suprafaţa planetei, în medie, 75 de volţi/m. Când se apropie o furtună sau un cutremur, câmpul poate ajunge la 4000 de volti/m.