A manca sau a nu manca, aceasta-i intrebarea..

De la cele mai simple preparate, cele ale omului primitiv cand simpla halca de carne pusa pe jar il satura, pana la cele mai elaborate, cele ale bucatariei orientale, omul a incercat un sentiment autentic de placere. Bucuria trupului care primeste in el o sursa de hrana generatoare de energie si bucuria spiritului unde formele, gusturile si culorile tind sa se armonizeze pana aproape de perfectiune, a pus fiinta umana la treaba si i-a starnit inteligenta si imaginatia. Aceasta bucatarie, cea orientala este dupa parerea mea, culmea acestei arte. Si mai mult, cea in care gatesti in fata clientului. Acolo siguranta, precizia, rapiditatea extrema, stapanirea de sine si a retetelor reprezinta marea maestrie. Poate fi considerata o forma initiala, joasa, de iluminare spirituala.
Exista in general doua moduri de alimetatie: alimentatia normala, cea care include carne plus garniturile aferente si cea vegetariana, cu derivatiile ei mai mult sau mai putin dubioase.
Exista prejudecata ca o alimetatie vegetariana, ma refer de fapt la cea ovo-lacto-vegetariana, nu are nici un Dumnezeu, este lipsita de substanta si nu are nici un aport energetic real. Viata fara o bucata de carne printre alimente este fada si trista. Nimic mai neadevarat. Nimeni niciodata nu a demonstrat in nici un fel ca este asa. Toata aceasta poveste este o stare de constiinta care nu poate concepe ca se poate si altfel.
Pentru a intelege ce inseamna stare de constiinta si rezonanta in arta culinara am sa apelez la un concept yoghin: cele 3 gunas: tamas, rajas si sattva. Tamas este starea initiala de nemiscare, de respingere, de intuneric, recele; nu este vorba despre o stare impura in sensul de lene gregara, de murdarie a constiintei, ci doar de o inactivitate primordiala. Poate fi vorba si despre starea initiala a lui Dumnezeu inaintea manifesterii creatiei. Prin purificarea lui tamas ia nastere rajas. Este genul de manifestare prin extindere. Rajas este manifestarea, miscarea, lumina din jurul miscarii, fierbintele, evolutia pe orizontala. Poate fi vorba despre starea lui Dumnezeu cand a dorit sa creeze. Sattva reprezinta saltul spre in sus, dorinta de a iesi din forma dar fara a o parasi inca, lumina de sus inspiratoare, dorinta de puritate. Este momentul lui Dumnezeu cand a creat viata umana edenica, ca echilibru intre lumile infernale si cele celeste.
Apropiind gunasurile de arta culinara putem aprecia singuri in care categorie ne aflam, cu care dintre guna-suri rezonam. Mancarea din animale moarte, gratarele de la coltul blocurilor, mesele cu mixturi de carne fripta si animalele zonei misunand pe langa fiintele implicate in acel festin in cautarea unui os, este clar ca nu poate fi unul nici macar rajas. Festivalurile culinare, imbinarea la nesfarsit a legumelor si vegetalelor, asezarea si servirea, estetica si gustul, maniera si eleganta denota o anume stare de constiinta evident mult superioara. Legumele si fructele, proaspete sau pregatite, produsele animale obtinute prin culegere sau recoltare, laptele, ouale, mierea, conduc spre o liniste a mentalului, o purificare a fiintei, atat la nivel psihic cat si fizic. Este destul de greu pentru un calugar sa mearga la rugaciune dupa o friptura, dar altfel se duce dupa o masa simpla, cuviincioasa.
Evident, putem continua, in modul rajasic, sa vorbim despre bucatarie pana foarte departe, dar nu putem trece cu vederea un anume gen de alimentatie care nu este descris decat extraordinar de rar. Descris este de fapt rau spus, amintitit este mult mai corect: hranirea cu lumina. Fenomenul se numeste inedia.
Exista relatari despre diverse fiinte care se nutresc in acest fel. Un foarte cunoscut nume este cel al Theresei Neumann, o germanca din Konnersreuth, Germania. Desi a muncit la camp pana in ultima clipa a mortii ei survenita in anul 1962, de 25 de ani nu a mai mancat si nu a mai baut nimic, cu exceptia ostiei pe care o primea in fiecare dimineata de la preotul satului, dar uneori nici pe aceea daca nu era binecuvantata. Pe langa acest aspect mai amintim depre Therese ca purta stigmate iar in fiecare vineri retraia fizic si psihic Calvarul si Patimile Domnului Isus. Intr-o discutie cu yoginul Paramansa Yogananda, a recunoscut ca se hraneste cu lumina de la Dumnezeu, dar ca acesta nu ii permite sa reveleze modul in care o face.
Un alt caz este Giri Bala, din india. In copilarie, fiind foarte lacoma la mancare, mama ei incerca sa-i tempereze cu mult simt aceasta nesatietate. Un mesager divin i-a dezvalui o tehnica prin care s-a lipsit de hrana din acel moment pana in clipa mortii. 56 de ani a fost perioada.
Lista cu astfel de fiinte este lunga: Caterina de Sienna, sf Lidwina, Elisabeth von Reute, Domenica del Paradiso, Janet McLoud, Josephine Durand, Katerina Emmerich, Louise Lateau etc..

La un alt pol se situeaza transmutatia materiei. Una dintre cele mai grele si secrete cai este Alchimia. Exista in India o varianta de Alchimie, inclusa in cadrul caii Aghora, se numeste Stiinta Solara. Datorita secretului desavarsit care s-a pastrat si inca se pastreaza asupra acesti extraordinare cai nu se stie exact cine o mai practica si in ce consta. In orice caz unul dintre foarte putinii care au fost de fata la o asemenea demonstratie, swami Atmananda, o descrie ca fiind o operatiune pur psihica; modul prin care se ajunge acolo tine de secretele cu care Dumnezeu ne tine inca curiozitatea treaza. Cert este ca nimeni, nicand, nicaieri nu va lua contact cu o grupare spirituala autentica, fie de factura orientala sau occidentala daca nu ii este scris in destin sa o faca. Dincolo de predestinare si liber arbitru, de vointa si incatusare, exista momente peste care nu putem trece nicicum. Este barajul din fata curgerii evolutiei noastre care nu poate fi traversat decat prin gratie Divina, este momentul cand trebuie sa-l impresionam pe Dumnezeu cu ceva.

Spiritualitatea carmelitana

Momentul actual, cautarea spirituala moderna, urmareste misterul in dauna a ceea ce se vede, a ceea ce este vizibil, considerand ca ceea ce este la lumina este nevaloros. Cauta cu asiduitate ritualul ascuns, lucrul facut in umbra, supunerea fata de forte pe care nu le cunoaste, pe care crede, din spusele altora, ca le va cunoaste, pe care intr-un final le va supune si ii vor conferi un adevar. Apoi din adevar in adevar va obtine Cunoasterea, Gnoza. Sa nu uitam ca fortele ascunse au propria lor pesonalitate, propriul lor fel de a fi, modul lor specific de a se hrani, si doar gandul ca de pe o zi pe alta vom putea fi stapanii lumii oculte este deja nebunie. Cunoasterea in sine este complementarul Credintei. Cand Credinta lipseste, Cunoasterea va fi motorul care te va tine pe Cale, ghidul care te va conduce la experiente care iti vor trezi in suflet mugurele Credintei.
Exista insa persoane carora nu le este harazita nici Cunoasterea nici Credinta, ci doar un impuls de a cauta, de a se orienta si de a fi in comuniune cu fiinte sau grupuri de fiinte care, mai mult sau mai putin benefic orientate, construiesc sau sunt pe Cai deja construite. Aici e nivelul cel mai periculos, aici este intrarea pe niste drumuri cetoase, unde dramul de constiinta si bun simt primit ca dar la nastere, prin Botez, devine esential.
Exista organizatii care isi desfasoara activitatea dincolo de ochii profanilor, care merg pana la a sacrifica semeni de-ai lor pentru scopul egoist de a sti, a putea sau a avea. Puterea personala astfel obtinuta este modul prin care se vor manifesta pentru o mai mare putere de a acumula, de a se baga in viata celorlalti si de a le face viata un cosmar. Pacatul si mai mare este ca odata cu dorintele egosite, fac loc si manifestarii, prin posesia corpului fizic, a entitatilor malefice. Acestia, sub masca Caritatii si a Omeniei, vor penetra cu nesimtire lumea, la toate nivelurile, pentru a o murdari cu idei impure si gretoase.
Lumea insa, ca orice fiinta vie, pentru a se apara de virusii mortali, are si anticorpi. Faptul ca inca existam o datoram acestor anticorpi, care actioneaza pe fata, la lumina soarelui si a lunii, sunt vizibili, stim cine sunt.
Biserica, cea purtatoare inca de Har, ma refer la cea romano-catolica cu ramurile ei si la cea ortodoxa, a ajuns la forma ei perfecta: dogma este stabilita, ritualul la fel, libertatea de a te alatura sau nu este maxima. Acum depinde doar de noi sa devenim madularele curate ale acestei lumi, sa devenim mana care tine arma data de Divin, in lupta contra tentativei ucigatoare de a orienta constiinta catre alti zei si fiinte din subplanurile ascunse ale Universului, decat Tatal.
Unul dintre grupurile luminoase, care tin inca flacara Adevarului este Ordinul Carmelitan. Fara un fondator anume, desi drept initiator al vietii spirituale carmelitane este recomandat Ilie si grupul lui de ucenici, Ordinul a luat nastere din grupurile de cruciati, posibil si templieri retrasi, care au dorit sa ramana in Tara Sfanta, dupa cucerierea ei de catre crestini, numerosi credinciosi care insotisera armata cruciata, etc. Muntele Carmel, in fapt un lant de dealuri langa Nazareth, era deja un loc cu o istorie mistica indelungata. Era locul unde Ilie se retragea dupa 'luptele' duse cu preotii lui Baal, era locul unde proaspetii convertiti la crestinism de catre apostoli, se retrageau langa grota lui Ilie si inaltau cantece de slava si devotiuni catre Cel Prea Inalt, catre Fiul Tatalui, Isus, si catre sfanta Fecioara Maria.
Unuia dintre venitii la Carmel, Simon Stock, un irlandez care a fugit de-acasa la varsta de 12 ani si a trait ca eremit in scorbura unui copac, Sfanta Fecioara i-a aparut intr-o viziune si i-a daruit vestitul scapular si promisiunea cu mantuirea celor cel vor purta.
Intreaga traditia a acestui Ordin tine cumva de lupta, de infruntarea cu fortele raului. Incepand cu Ilie, cu templierii si cruciatii retrasi si continuand cu intreaga pleiada de sfinti si vizionari care au apartinut acestui Ordin, toti au avut, chiar daca nu cu arme fizice, de dat o lupta cu fortele intunecate. Unii au castigat lupta, altii inca se mai lupta iar cate unii mai si pierd. Dar asta e viata..
Ordinul carmelitan a dat Bisericii pe cei mai mari mistici şi contemplativi: să ne gandim numai la sfanta Maria Magdalena de Pazzi, sfanta Tereza de Avila, sfantul Ioan al Crucii, Sfânta Tereza a Pruncului Isus si, în zilele noastre, Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi. Spiritualitatea lor e concentrata pe reculegere, tacere, contemplatie, ascultarea si meditarea cuvantului lui Dumnezeu şi rugaciune continua intr-un climat de simplitate, saracie şi munca, dupa exemplul sfintei Fecioare Maria, prima contemplativă a Bisericii.
Experienţa mistică a acestor sfinţi carmelitani poate fi de un mare ajutor celor care vor să trăiască un minimum de viaţă spirituală, să facă un minimum de experienţă mistică. De fapt, ce înseamnă experienţă mistică? Experienţa mistică este întâlnirea personală dintre om şi Dumnezeu, este experienţa prezenţei lui Dumnezeu cel infinit, este experienţa provocată de o acţiune specială a Duhului Sfânt. Un lucru mai puţin cunoscut e că misticii şi misticile carmelitane au avut experienţa mistică nu numai a lui Dumnezeu dar şi a Sfintei Fecioare Maria. Una din misticele carmelitane, Maria Petyt, îşi descria astfel experienţa: "Uneori îmi este dăruită o viaţă spirituală în Maria, o linişte în Maria, o bucurie în Maria, o lichefiere în Maria, a scufundare, o absorbire în Maria, o unire cu Maria". În noaptea de 5 martie 1584, Sfânta Maria Magdalena de Pazzi a simţit că Isus i-a schimbat inima cu inima Sfintei Fecioare. Aceeaşi experienţă a făcut-o Sfânta Tereza a Pruncului Isus care, la vârsta de 12 ani, experimentează prezenţa şi zâmbetul Fecioarei, care îi pătrunde sufletul şi trupul, o vindecă şi-i redă bucuria de a trăi. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza se destăinuia surorii sale Paulina:

"Mă simţeam cu totul învăluită în mantia Sfintei Fecioare. În acel timp făceam de serviciu la sala de mese şi-mi amintesc că făceam muncile ca şi cum nu le-aş fi făcut: acţionam ca şi cum aş fi avut un trup luat cu împrumut. Această stare a durat o săptămână întreagă. E o stare supranaturală greu de exprimat".

Din punct de vedere teologic, posibilitatea acestei suferinţe se explică simplu de tot. Trupul înviat şi glorificat al Mariei se bucură de toate însuşirile trupurilor înviate pe care le descrie Sfântul Pavel în prima scrisoare către Corinteni (1 Cor 15,45): e un trup spiritualizat, eliberat de limitele naturale ale timpului şi spaţiului şi, aşa cum trupul lui Cristos înviat se poate uni cu orice om din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ în Sfânta Împărtăşanie, acelaşi lucru îl poate face Maria cu orice om căruia îi acordă favorul prezenţei sale mistice.

Viaţa de intimitate, de comuniune cu Sfânta Fecioară are ca efect ceea ce scria unul din misticii carmelitani, Michele de S. Agostino: "Când Maria binevoieşte să-şi formeze copiii predilecţi, sădeşte în ei spiritul său... produce într-înşii virtuţile ei, temperamentul ei, modul ei de a acţiona, înclinaţiile ei".

Sfânta Fecioară imprimă mai ales trei din însuşirile sale într-un asemenea suflet. Prima: interioritatea, reculegerea, dragostea pentru tăcere, pentru meditaţie, pentru contemplaţie, formarea acelui climat în care Dumnezeu vorbeşte şi în care pot fi auzite şoaptele sale. Misticii carmelitani o numesc pe Maria: "Maica tăceri" (Mater silentii). Exclamă Sfânta Tereza a Pruncului Isus: "Cum îmi este din ce în ce mai dragă tăcerea ta grăitoare... Cât îmi eşti de dragă Fecioară în timp ce-i asculţi pe păstori şi pe regii magi şi păstrezi în inima ta toate aceste lucruri". Maria este modelul sufletelor interiorizate, a sufletelor care iubesc singurătatea, acea singurătate care este plină de prezenţa lui Dumnezeu. Omul în care nu locuieşte Dumnezeu iubeşte zgomotul, flecăreala, nu iubeşte tăcerea, reculegerea; explicaţia este simplă: omul se teme de pustiul, de golul din inimă. Acest gol încearcă să-l umple cu zgomot.

În al doilea rând, viaţa de intimitate cu Sfânta Fecioară imprimă în suflet, şi chiar în fizionomia omului, ceva din frumuseţea ei. "Cât eşti de curată frumoasă Marie, exclamă Sfânta Maria Magdalena de Pazzi. În frumuseţea ochilor tăi îşi găseşte bucuria, Paradisul, şi-şi aşează tronul Sfânta Treime". Sfânta Tereza de Lisieux, amintindu-şi de zâmbetele Fecioarei, spunea după câţiva ani: "Dintr-o dată, Sfânta Fecioară îmi apăru frumoasă, atât de frumoasă, cum nu mai văzusem vreodată ceva atât de frumos; faţa ei iradia de o bunătate şi de o frumuseţe de nedescris".
Iar Elisabeta a Sfintei Treimi: "Când citesc în Evanghelie că Maria s-a îndreptat în grabă spre munţii Iudeii spre a merge să împlinească datoria sa de caritate... mi-o imaginez păşind atât de frumoasă, atât de calmă şi maiestuoasă, atât de reculeasă în ea însăşi, în dialog cu Cuvântul lui Dumnezeu". Frumuseţea ei nu e doar o frumuseţe estetică. Frumuseţea ei e o rază a frumuseţii lui Dumnezeu care se transmite la cei ce trăiesc în intimitatea ei şi această frumuseţe e frumuseţea care salvează lumea despre care vorbesc misticii ruşi.
În sfârşit, viaţa de intimitate cu Sfânta Fecioară imprimă în inima omului acea compătimire faţă de toţi suferinzii lumii, de care vibrează inima ei. Ca exemplu, o putem lua tot pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea trăieşte, în inima ei, toată drama şi toate sfâşierile sufleteşti ale omului din timpurile noastre: disperarea, tentaţia de sinucidere provocată de ateism, de lipsa de sens a vieţii, de perspectiva prăbuşirii definitive în neant. Până în ultima clipă rămâne însoţitoare de drum a păcătoşilor, împărtăşind chinurile lor: "Haide, haide, bucură-te de moarte, căci îţi va aduce nu ceea ce ceri ci o noapte şi mai profundă, noaptea neantului". Tereza acceptă: "Doamne, fiica ta îţi cere iertare pentru fraţii ei, acceptă să se hrănească cu pâinea durerii şi nu vrea să se ridice de la această masă încărcată cu amărăciune la care mănâncă sărmanii păcătoşi".

Sfantul Christofor - o imagine alchimica

Unul dintre sfintii cei mai controversati este acest sfant Christofor. Tradiţia spune că el a murit la Lycia, pe coasta de sud a Asiei Mici, aproximativ în anul 251. Legat de viaţa lui există mai multe legende. Cea mai răspândită spune că era un bărbat uriaş şi urât, născut dintr-un rege păgân căsătorit cu o creştină, care s-a rugat Fecioarei Maria să aibă un copil. Acest copil, pe numele lui Offerus, la maturitate a lucrat ca şi "cărăuş", purtând oamenii de pe o parte pe alta a unui râu. (O altă legendă spune că până la botez l-ar fi chemat Reprobus.)
El s-a convertit la creştinism după ce a ascultat învăţăturile unui călugăr pe nume Babylas. Cristofor a crezut că Domnul nostru este cel mai puternic dintre toţi, mai puternic decât orice om, atât de puternic încât şi satana se teme de El. Conform unei legende, într-o zi unul din cei care doreau să treacă râul era un mic copil. L-a luat în spate şi a început să treacă râul, dar cu fiecare pas Cristofor simţea pe umeri o greutate tot mai mare, încât se temea chiar să nu cadă în râu să se înece. Copilul s-a prezentat apoi ca fiind Isus, iar greutatea mare a explicat-o prin greutatea lumii pe care El o poartă pe umerii săi. Conform martirologiului roman, Cristofor ar fi murit ca martir în timpul persecuţiei împăratului Decius, fiind străpuns de săgeţi după ce nu a murit în foc.
Numele de Cristofor înseamnă "purtător de Cristos". El este sfântul patron al călătorilor, în special al celor ce merg cu maşina. Popularitatea sa a crescut în Evul Mediu. Există însă dovezi ce indică devoţiuni la Sf. Cristofor cu mult înainte: Sf. Remigius de Rheims a fost îngropat în 532 într-o biserică închinată Sf. Cristofor; Papa Grigore cel Mare (+ 604) menţionează în scrisorile sale o mănăstire închinată acestui sfânt; iar breviarul mozarabic şi misalul Sf. Izidor de Sevillia (+ 636) au oficii speciale dedicate sfântului Cristofor.
Sf. Cristofor este în mod special venerat în sudul Germaniei, în Austria şi în nordul Italiei (care au fost parte a imperiului austriac până după primul război mondial), deoarece era unul dintre cei "Patrusprezece Ajutători", un grup de sfinţi invocaţi încă din secolul al XII-lea în aceste zone, grup menţionat în calendar la 8 august: Sf. Denis de Paris (patron împotriva durerilor de cap şi rabiei); Sf. Erasmus sau Elmo (împotriva colicilor şi crampelor); Sf. Blaise (împotriva bolilor de gât); Sf. Barbara (împotriva fulgerelor, focului, exploziilor, morţilor neprevăzute); Sf. Margareta (împotriva posesiunilor şi pentru gravide); Sf. Caterina de Alexandria (patroana filozofilor şi studenţilor, şi a rotarilor); Sf. George (protectorul soldaţilor); Ss Achatius şi Eustace (ai vânătorilor); Sf. Pantaleon (împotriva tuberculozei); Sf. Giles (împotriva epilepsiei, nebuniei şi sterilităţii); Sf. Cyriac (împotriva posesiunilor demonice); Sf. Vitus (împotriva epilepsiei) şi Sf. Cristofor (patronul călătorilor). Dominicanii germani au promovat această veneraţie a celor 14 sfinţi în special în biserica Sf. Blaise din Regensburg (1320).
In 1748 adunarea canonicilor de la Notre-Dame, cu ocazia largirii caldaramului din fata bisericii, au primit si ordinul de a inlatura o statuie a sfantului Christofor. Statuia acestui sfant, colorata in cenusiu, era lipsita de primul pilastru din dreapta, cum se intra in nava. Ea fusese pusa acolo in 1413 de Antoine des Essarts, sambelanul regelui Carol al VI-lea. O prima incercare de a o inlatura a avut loc in 1775, dar Christophe de Beaumont, pe atunci arhiepiscop de Paris, se opuse cu tarie. De-abia la moartea acestuia in 1781, statuia fu tarata afara din biserica metropolitana si sparta in bucati. La Notre-Dame din Aminens, blandul urias ce-l poarta pe Isus copil a scapat de la distrugere doar pentru ca era varata in zid, fiind de fapt un basorelief. Catedrala din Sevilla are si ea un sfant Christofor colosal si pictat in fresca. Cel din biserica Saint-Jean-la-Boucherie a disparut odata cu edificiul, iar frumoasa statuie din catedrala de la Auxerre, care data din 1539, a fost daramata, prin ordin, in 1768, cu cativa ani inaintea celei de la Paris.
Aceste fapte nu se pot explica decat prin motive extrem de grave. Desi distrugerile ni se par de nejustificat, explicatia lor poate fi gasita in sensul simbolic al legendei care fusese condensat - desigur, mult prea limpede - in imagini. Sfantul Christofor, al carui nume primitiv, asa cum am mai amintit, era Offerus, ne este dezvaluit de Jacques de Voragine, inseamna, pentru multime cel care-l poarta pe Christos (din grecescul Χρίστοφόροσ); dar cabala fonetica descopera un alt sens, mai adecvat si conform doctrinei hermetice. Christofor e pus aici in loc de Crysophor: cel care poarta aur (gr: Χρσυοφόροσ). Acum intelegem mai lesne uriasa importanta a simbolului, atat de graitor, al sfantului Christofor. Avem aici hieroglifa sulfului solar (Isus), sau a aurului in nascare, crescut pe undele mercuriale si purtat, apoi, prin energia proprie a Mercurului, pana la gradul de forta al Elixirului. Dupa Aristotel, culoarea emblematica a Mercurului e cenusiul sau vioriul, ceea ce e suficient pentru a explica de ce statuile sfantului Christofor sunt colorate cu aceste nuante. Un numar de gravuri vechi reprezentandu-l pe urias, pastrate in Cabinetul de Stampe de la Biblioteca Nationala din Paris, sunt executate in desen liniar, cu o tenta bruna. Cea mai veche dateaza din 1418.
Si astazi se mai poate vedea, la Rocamadour, o gigantica statuie a sfantului Christofor, inaltata pe platoul Saint-Michel in fata bisericii. Alaturi gasim un vechi cufar ferecat, deasupra caruia e fixat in stanca un grosolan ciont de spada priponita cu un lant. Legenda spune ca acest fier, e frant din vestita Durandal, spada rupta de cavalerul Roland in batalia de la Roncevaux. Oricum, adevarul ce reiese din toate aceste atribute este extrem de transparent. Palosul ce despica piatra, toiagul lui Moise care scoate apa din stanca de la Horeb, sceptrul cu care Rhea a lovit muntele Dindymos, lancea Atalantei, sunt una si aceiasi hieroglifa a materiei ascunse a Filozofilor, a carei natura e indicata de sfantul Christofor, iar rezultatul este inchipuit de cufarul ferecat.
Regret ca nu pot spune mai multe despre aceasta minunata emblema careia i se rezerva locul de onoare in bazilicile ogivale (cit. Fulcanelli).
Nu ni s-au pastrat descrieri precise si amanuntite ale acestor mari figuri, grupuri demne de recunostinta pentru ceea ce ne-au transmis, dar pe care o epoca a superficialitatii si a decadentei le-a facut sa dispara, fara sa aiba macar scuza necesitatii.

Nemuritorul Eminescu

La 18 ianuarie 1850, dintr-o familie de tarani moldoveni se ridica cel ce avea sa devina sustinatorul si reaprinzatorul flacarii nationaliste romane.
Extazurile sale l-au purtat pana in preajma Creatorului, care i-a oferit privelistea infinitatii si maretiei Sale, oferindu-i prilejul si cuvintele potrivite pentru a-L descrie, la nivelul de intelegere al momentului, cat si pentru multi dintre timpii ce vor urma, pentru ca starea de constiinta a umanitatii nu s-a elevat intre timp, din contra, s-a depreciat profund.
In " Viata lui Mihai Eminescu" ( 1932), G Calinescu a scris aceste emotionate cuvinte despre moartea poetului : " Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata , poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasarii padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari , pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale "...

Acesta a fost prima postare din acest blog. Am dorit sa-i fie dedicata lui Eminescu, modelul uman aproape perfect.