poveste de speriat copiii

Orașul se pregătea de Evenimentul anual. Ciudat, dar nu era forfotă, agitație. Oamenii umblau tăcuți; știau că urmează ceva deosebit iar pregătirea consta în băi aromate, mâncau o săptămână doar fructe și vizitau zilnic micul templu din mijlocul orașului. Nu era o tradiție, nu era ceva sădit în amintirea colectivă și urmau niște ritualuri despre care ei, cei din viitor, nu îi mai știau însemnătatea pe care înaintașii lor o trăiseră ca fapt deplin. Și de fapt nu toți locuitorii știau despre asta. Evenimentul anual avea loc noaptea; o parte dintre ei dormeau iar alții, pe care îi putem numi aleși, se pregăteau și participau fără să spună un cuvânt celorlalți. Nu o făceau din rea voință, nici dintr-o superioritate orgolioasă. Pur și simplu așa se întâmpla: o parte nici nu își imagina că ar putea exista așa ceva, iar cei care știau nu simțeau nevoia să spună. Ce se întâmpla la Evenimentul anual...este greu de știut cu adevărat deși se desfășura de sute de ani, poate mii. Nimeni nu-și mai amintește primul moment. Poate că este ceva lăsat scris pe undeva, în vreo arhivă, dar noi nu știm unde s-o găsim. Au existat oameni care în decursul timpului au mai spus câteva, iar pedeapsa a fost simplă: s-au alăturat în tăcere celor care dorm noaptea, iar din minte le-a dispărut pentru totdeauna amintirea Evenimentului anual. Nimeni vreodată, străin de aceste locuri, nu a pătruns în micul templu din mijlocul orașului, în timpul desfășurării evenimentului. Eventualii turiști cădeau într-un somn adânc în locul în care se aflau, exact cu puțin înainte de a începe. Așa că tot ceea ce putem relata, este din puținul scăpat și păstrat de unii care au auzit de la bătrânii care au povestit, dar ținută ca o legendă fără noimă. ‌În noaptea Evenimentului anual, o parte dintre locuitori cad într-un somn adânc, o altă parte, să le spunem aleșii (dar nu știm cum sunt aleși, cine îi alege; știm doar că numărul lor este mereu același. Nu au fost niciodată mai mulți sau mai puțini), care s-au pregătit timp de o săptămână, se îmbracă în haine lejere și o pornesc spre micul templu. Templul este o construcție mică, din piatră, care văzută din afară pare că nu poate cuprinde mai mult de câteva persoane; odată intrat vezi că de fapt spațiul este imens, unde cele câteva sute care iau parte la Eveniment stau cât se poate de lejer. În mijlocul templului se află un altar sculptat iar de jur împrejur coloane de marmură colorată. Din cupolă coboară pe mijlocul altarului un candelabru, ale cărui lumini nu se știe când și dacă le-a aprins vreodată cineva, dar ele ard continuu. În noaptea Evenimentului aleșii pătrund în interior, rămân o vreme în reculegere apoi lumina candelabrului se stinge singură și se aprinde o altă lumină, venită de niciunde, dar care luminează calm și curat cele mai ascunse locuri. Odată cu lumina se face auzită o muzică, ca un zumzet melodios care îi face pe participanți să-și ridice ochii și mâinile în sus, intrând într-un extaz profund. O parte dintre ei se ridică de la pământ și plutesc în aceeași poziție de adorație. Asta durează câteva ore. Lumina miraculoasă se stinge, se reaprinde candelabrul, muzica scade până la a nu mai fi auzită, oamenii își revin încet și rămân interiorizați până la ivirea zorilor, când merg spre case. Nu vorbesc între ei, nu vorbesc cu ceilalți. Așa ar trebui să se desfășoare lucrurile și anul acesta. Nu mai e mult până începe săptămâna de pregătire. ‌Dar anul acesta ceva nou totuși s-a întâmplat. În micul port sosește o mică corăbioară din care coboară un ins mărunțel, vioi, care începe să scoată mărfuri pe care le așează stive pe mal. Omul își strigă marfa, curioșii se apropie și foarte uimiți văd că omul cel mărunțel vinde niște robe nemaivăzute la doar un ban bucata. Cei care dorm noaptea au luat pentru purtat în timpul zilei, cei care iau parte la Eveniment le-au cumpărat ca să le poarte atunci. Marfa din mica corăbioară pare că nu se mai termină. Toți locuitorii, de la copil la adult se mândrește cu câte una. Omul cel mărunțel și-a frecat palmele mulțumit, și-a numărat banii, s-a uitat la oameni cu priviri viclene, s-a suit în corăbioară și dus a fost. Cei care participau la Evenimentul anual s-au pregătit în continuare, dar...parcă le lipsea liniștea, parcă se forțau. S-au gândit că e ceva trecător. Noaptea Evenimentului se apropia. Iar la ora când trebuiau să meargă către micul templu din mijlocul orașului, toți adormiseră.