miercuri, 28 octombrie 2009

Sfantul Christofor - o imagine alchimica



Unul dintre sfintii cei mai controversati este acest sfant Christofor. Tradiţia spune că el a murit la Lycia, pe coasta de sud a Asiei Mici, aproximativ în anul 251. Legat de viaţa lui există mai multe legende. Cea mai răspândită spune că era un bărbat uriaş şi urât, născut dintr-un rege păgân căsătorit cu o creştină, care s-a rugat Fecioarei Maria să aibă un copil. Acest copil, pe numele lui Offerus, la maturitate a lucrat ca şi "cărăuş", purtând oamenii de pe o parte pe alta a unui râu. (O altă legendă spune că până la botez l-ar fi chemat Reprobus.)
El s-a convertit la creştinism după ce a ascultat învăţăturile unui călugăr pe nume Babylas. Cristofor a crezut că Domnul nostru este cel mai puternic dintre toţi, mai puternic decât orice om, atât de puternic încât şi satana se teme de El. Conform unei legende, într-o zi unul din cei care doreau să treacă râul era un mic copil. L-a luat în spate şi a început să treacă râul, dar cu fiecare pas Cristofor simţea pe umeri o greutate tot mai mare, încât se temea chiar să nu cadă în râu să se înece. Copilul s-a prezentat apoi ca fiind Isus, iar greutatea mare a explicat-o prin greutatea lumii pe care El o poartă pe umerii săi. Conform martirologiului roman, Cristofor ar fi murit ca martir în timpul persecuţiei împăratului Decius, fiind străpuns de săgeţi după ce nu a murit în foc.
Numele de Cristofor înseamnă "purtător de Cristos". El este sfântul patron al călătorilor, în special al celor ce merg cu maşina. Popularitatea sa a crescut în Evul Mediu. Există însă dovezi ce indică devoţiuni la Sf. Cristofor cu mult înainte: Sf. Remigius de Rheims a fost îngropat în 532 într-o biserică închinată Sf. Cristofor; Papa Grigore cel Mare (+ 604) menţionează în scrisorile sale o mănăstire închinată acestui sfânt; iar breviarul mozarabic şi misalul Sf. Izidor de Sevillia (+ 636) au oficii speciale dedicate sfântului Cristofor.
Sf. Cristofor este în mod special venerat în sudul Germaniei, în Austria şi în nordul Italiei (care au fost parte a imperiului austriac până după primul război mondial), deoarece era unul dintre cei "Patrusprezece Ajutători", un grup de sfinţi invocaţi încă din secolul al XII-lea în aceste zone, grup menţionat în calendar la 8 august: Sf. Denis de Paris (patron împotriva durerilor de cap şi rabiei); Sf. Erasmus sau Elmo (împotriva colicilor şi crampelor); Sf. Blaise (împotriva bolilor de gât); Sf. Barbara (împotriva fulgerelor, focului, exploziilor, morţilor neprevăzute); Sf. Margareta (împotriva posesiunilor şi pentru gravide); Sf. Caterina de Alexandria (patroana filozofilor şi studenţilor, şi a rotarilor); Sf. George (protectorul soldaţilor); Ss Achatius şi Eustace (ai vânătorilor); Sf. Pantaleon (împotriva tuberculozei); Sf. Giles (împotriva epilepsiei, nebuniei şi sterilităţii); Sf. Cyriac (împotriva posesiunilor demonice); Sf. Vitus (împotriva epilepsiei) şi Sf. Cristofor (patronul călătorilor). Dominicanii germani au promovat această veneraţie a celor 14 sfinţi în special în biserica Sf. Blaise din Regensburg (1320).
In 1748 adunarea canonicilor de la Notre-Dame, cu ocazia largirii caldaramului din fata bisericii, au primit si ordinul de a inlatura o statuie a sfantului Christofor. Statuia acestui sfant, colorata in cenusiu, era lipsita de primul pilastru din dreapta, cum se intra in nava. Ea fusese pusa acolo in 1413 de Antoine des Essarts, sambelanul regelui Carol al VI-lea. O prima incercare de a o inlatura a avut loc in 1775, dar Christophe de Beaumont, pe atunci arhiepiscop de Paris, se opuse cu tarie. De-abia la moartea acestuia in 1781, statuia fu tarata afara din biserica metropolitana si sparta in bucati. La Notre-Dame din Aminens, blandul urias ce-l poarta pe Isus copil a scapat de la distrugere doar pentru ca era varata in zid, fiind de fapt un basorelief. Catedrala din Sevilla are si ea un sfant Christofor colosal si pictat in fresca. Cel din biserica Saint-Jean-la-Boucherie a disparut odata cu edificiul, iar frumoasa statuie din catedrala de la Auxerre, care data din 1539, a fost daramata, prin ordin, in 1768, cu cativa ani inaintea celei de la Paris.
Aceste fapte nu se pot explica decat prin motive extrem de grave. Desi distrugerile ni se par de nejustificat, explicatia lor poate fi gasita in sensul simbolic al legendei care fusese condensat - desigur, mult prea limpede - in imagini. Sfantul Christofor, al carui nume primitiv, asa cum am mai amintit, era Offerus, ne este dezvaluit de Jacques de Voragine, inseamna, pentru multime cel care-l poarta pe Christos (din grecescul Χρίστοφόροσ); dar cabala fonetica descopera un alt sens, mai adecvat si conform doctrinei hermetice. Christofor e pus aici in loc de Crysophor: cel care poarta aur (gr: Χρσυοφόροσ). Acum intelegem mai lesne uriasa importanta a simbolului, atat de graitor, al sfantului Christofor. Avem aici hieroglifa sulfului solar (Isus), sau a aurului in nascare, crescut pe undele mercuriale si purtat, apoi, prin energia proprie a Mercurului, pana la gradul de forta al Elixirului. Dupa Aristotel, culoarea emblematica a Mercurului e cenusiul sau vioriul, ceea ce e suficient pentru a explica de ce statuile sfantului Christofor sunt colorate cu aceste nuante. Un numar de gravuri vechi reprezentandu-l pe urias, pastrate in Cabinetul de Stampe de la Biblioteca Nationala din Paris, sunt executate in desen liniar, cu o tenta bruna. Cea mai veche dateaza din 1418.
Si astazi se mai poate vedea, la Rocamadour, o gigantica statuie a sfantului Christofor, inaltata pe platoul Saint-Michel in fata bisericii. Alaturi gasim un vechi cufar ferecat, deasupra caruia e fixat in stanca un grosolan ciont de spada priponita cu un lant. Legenda spune ca acest fier, e frant din vestita Durandal, spada rupta de cavalerul Roland in batalia de la Roncevaux. Oricum, adevarul ce reiese din toate aceste atribute este extrem de transparent. Palosul ce despica piatra, toiagul lui Moise care scoate apa din stanca de la Horeb, sceptrul cu care Rhea a lovit muntele Dindymos, lancea Atalantei, sunt una si aceiasi hieroglifa a materiei ascunse a Filozofilor, a carei natura e indicata de sfantul Christofor, iar rezultatul este inchipuit de cufarul ferecat.
Regret ca nu pot spune mai multe despre aceasta minunata emblema careia i se rezerva locul de onoare in bazilicile ogivale (cit. Fulcanelli).
Nu ni s-au pastrat descrieri precise si amanuntite ale acestor mari figuri, grupuri demne de recunostinta pentru ceea ce ne-au transmis, dar pe care o epoca a superficialitatii si a decadentei le-a facut sa dispara, fara sa aiba macar scuza necesitatii.

marți, 20 octombrie 2009

Nemuritorul Eminescu

La 18 ianuarie 1850, dintr-o familie de tarani moldoveni se ridica cel ce avea sa devina sustinatorul si reaprinzatorul flacarii nationaliste romane.
Extazurile sale l-au purtat pana in preajma Creatorului, care i-a oferit privelistea infinitatii si maretiei Sale, oferindu-i prilejul si cuvintele potrivite pentru a-L descrie, la nivelul de intelegere al momentului, cat si pentru multi dintre timpii ce vor urma, pentru ca starea de constiinta a umanitatii nu s-a elevat intre timp, din contra, s-a depreciat profund.
In " Viata lui Mihai Eminescu" ( 1932), G Calinescu a scris aceste emotionate cuvinte despre moartea poetului : " Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata , poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasarii padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari , pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale "...

Acesta a fost prima postare din acest blog. Am dorit sa-i fie dedicata lui Eminescu, modelul uman aproape perfect.