Relativitate

Nu există minciună sau adevăr. Totul este la fel de relativ precum existența noastră, un mic grăunte de nisip într-o imensă clepsidră a eternității. Totul este o interpretare (întotdeauna incompleta - implicit greșită) a realității pe care o experimentăm, prin prisma limitată a experienței personale, a celor 5 simțuri și a informațiilor aflate de la alții și pe care le-am implantat benevol în conștiința noastră și astfel au căpătat statutul nemeritat de adevăruri.

Predestinarea este o iluzie pe care dacă o hrănim devine adevăr suprem în viața noastră. 

"Destinul și-l face omul cu mâna lui!" Corect și greșit în același timp. Leneșul și victima vor crede întotdeauna în destin, precum animalele duse la tăiere, paralizate de frica morții și în imposibilitatea de a acționa în vreun fel din pricina fricii. 

Cei puternici își vor da și ultima suflare încercând să se bată cu implacabilul. Aici e momentul când Absolutul, Zeii, entitățile și spiritele care ne urmăresc, mișcați de atâta dedicație și perseverență vor debloca scriptul(destinul), astfel cel care a decis să creadă mai mult în sine și în munca lui neobosită către viziunea/idealul propus își va împlini destinul ales de el, conștient și luând responsabilitatea pentru tot ceea ce îl privește și se întâmplă în viața-i. 

Am citit într-o scriptură veche India antică:

"Au existat foarte mulți oameni slabi, săraci și nenorociți dar care prin eforturile lor [supra-] omenești au devenit egali cu Indra însuși (conducătorul zeilor)." - Yoga Vasistha 

Deci nu pierde timpul plângând de cât de tristă este soarta ta, mai bine întreabă-te care au fost acțiunile (tale) care te-au adus în situația asta. Ia responsabilitatea pentru tot ceea ce experimentezi în viață.

Copii plâng când au stricat o jucărie. Adulții o repară și înțeleg inutilitatea lamentării(oare?) și utilitatea găsirii unei soluții. Astfel, mergi din soluție în soluție până când viața ți se va înclina. Se va înclina în fața curajului, a deciziei de a te ridica întotdeauna după cădere, viața respecta pe cei perseverenți și nebuni(în fața oamenilor "normali") plini de stăruință pe calea evoluției personale. Dacă te împiedici de un milion de ori trebuie să ai curajul să te ridici de un milion plus unu dăți, știind că nu e un drum al plângacioșilor și al victimelor, ci un drum al omului-zeu, atotputernic, atotștiutor, care a aruncat vălurile neștiinței și a neputinței iar Grația Divină îi este tovarăș nelipsit pe drumul spre perfecțiune.

Este greu să transformăm micul personaj plângăcios și victimizat care e comandant la manetele noastre. Este o operație de durată, o operațiune în care luptăm îndârjiți cu vechiul eu(ego-ul), cel care ne-a tras de atâtea ori pe sfoară cu șiretlicurile lui. Durează pentru că nu putem transforma peste noapte o identitate virusată pe care am creat-o de-a lungul a vieți și vieți trăite în van. Doar că în momentul în care suntem 100% convinși că asta vrem și suntem deciși să luăm toate măsurile posibile pentru a schimba vechiul sistem pe care am funcționat de-a lungul a nenumărate existențe pământești, atunci Grația Divină manifestă o carte, o persoană, o informație într-un video pe YouTube care ne deschide o altă perspectivă de a vedea lucrurile. 

Nu este o concluzie, un sfârșit.. Este de-abia  începutul unui proces de lungă durată de triere și eliminare a vechilor metehne și implementarea unora mai noi, adecvate noului sistem. Acesta este adevărata și unica modalitate de a evolua ca suflet în experiența corporală. 

Toate celelalte vise în care de-a lungul unui weekend mergem la un curs și ne luminăm sunt bullshit, tot ceea ce vine din afară și implica un efort minim sau inexistent din partea noastră este o gogoriță. Într-adevăr evoluția spirituală adevărată se întâmplă fără efort, la momentul potrivit. Însă anterior momentului acesta trebuie să existe un efort neobosit de autoperfecționare, de eliminarea vechilor obiceiuri ce nu își mai au sens în noul Eu. 

Un vis...

Oraşul păstra, chiar dacă modernismul îşi făcuse din plin apariţia, o parte veche cu care se mândrea. Vara sute de turişti îl invadau chiar şi prin cele mai ascunse colţuri iar aparatele de fotografiat memorau şi ele amintirea locurilor. Mai aveam de stat doar o zi. Prin centrul vechi mă uitam în geamul unei librării. În vitrină, un calendar cu cele mai frumoase locuri. Nu ştiu ce m-a făcut să intru. Am răsfoit cărţi, publicaţii până mi-a căzut în mâini un ghid cu ilustraţii ale monumentelor. Bătusem oraşul la pas în lung şi-n lat, mă puteam mândri că îl ştiu pe de rost, dar totuşi bisericuţa asta nu mi-o aminteam. În acea zonă, bisericile de orice rit ar fi fost, semănau ca stil. Nici aceasta nu făcea excepţie. Ce frapa însă la ea erau vitraliile. Pe zidul din fotografie erau două, foarte mari, ogivale, din care totuşi, cu toată calitatea indiscutabilă, nu se vedeau foarte clar scenele. Am hotărât pe loc să merg s-o văd. Vânzătoarea, foarte amabilă, m-a îndrumat şi iată-mă în doar câteva minute în faţa ei. Scena vitraliului era într-adevăr neobişnuită pentru o biserică creştină. Părea că este o poveste, începând de la rozasă până la cel de deasupra intrării. Înăuntru, cu bănci şi statui, mi-am dat seama că mă aflu într-o biserică catolică. Altarul mare, descoperit, lăsa să se vadă o adevărată capodoperă; în formă de cruce, biserica avea, în capătul fiecărui element care o forma, câte un altar mai mic închinat câte unui sfânt. Organistul, care repeta pesemne, lăsa să se scurgă nişte armonii absolut divine. Soarele de amiază,care îşi lăsa razele printre sticlele colorate ale vitraliului, muzica şi răcoarea din biserică formau o atmosferă absolut incredibilă. În biserică, nimeni. Doar eu şi organistul. Ba mai era un preot, poate de-o vârstă cu mine, care stătea îngenuncheat în faţa crucifixului Mântuitorului. Am simţit nevoia să rămân. Nu m-am gândit la timp. Aş fi rămas oricât. Era de parcă timpul s-ar fi oprit sau eram într-o delimitare în afara lui. Toate micile altare aveau un loc în care puteai sta în genunchi în faţa reprezentării, a statuii, sfântului, în afară de cel din stânga, unde nu era nimic decât o statuie a Maicii Domnului cu Preasfântul Acoperământ şi un scaun lângă. Am tras fără zgomot scaunul şi m-am aşezat dinaintea statuii... Atunci a început totul... A început cu un punct colorat, luminos, deasupra coroanei statuii; lumina a început să coboare, colorând în galben-auriu coroana şi faţa. M-am lăsat purtat de muzică şi de jocul de lumini încât aproape că eram una cu ele; din când în când parcă îmi mai reveneam apoi mă lua iarăşi starea. Corpul statuii lua acum culoarea mov-violet.. Am avut un gând referitor la măiestria celui care a construit biserica şi a calculat ca totul să desfăşoare acea feerie în cel mai mic amănunt. Poalele veşmântului Mariei erau de un verde intens iar picioarele încălţate cu sandale, aurii. O linişte ciudată a pus stăpânire pe toată fiinţa mea. Era o linişte dincolo de lumea materială, părea un bloc indestructibil de pace, o nemişcare de aur, dar atât de lucidă şi conştinentă în sine încât aproape că depăşeam limitele bisericii, oraşului, aproape că viaţa întregii lumi o puteam simţi pulsând, dar fără să pară că se mişcă în vreun fel. Toate paradoxurile păreau că se întâlnesc şi totuşi îşi găseau rezolvarea tăcută acolo. Nu mai puteam pune vreo problemă pentru că exista un unic răspuns la toate şi o unică privire care cuprindea totul. Ce s-ar fi putut numi corp era acum doar pânză extrem de firavă care vibra, de asemenea, într-un ritm tăcut. Statuia Maicii Domnului părea că a prins viaţă, părea că e vie, că pluteşte într-o suprastrălucire nemaiînchipuită. Departe de a te orbi, părea că privirea mi se duce spre nişte depărtări care nu se întunecau ci deveneau din ce în ce mai luminoase şi mai strălucitoare. Ce mintea umană percepe ca infinit, puteai vedea infinitul infinitului. Totul era ca o explozie nemişcată şi tăcută. O şoaptă caldă, fermecătoare, de o dulceaţă inimaginabilă se făcu auzită: 'Vei reveni...!'. Muzica orgii, încet, se făcu auzită... lumina vitraliului se strângea deja la picioarele statuii... lumea fizică îşi recăpatase consistenţa. Preotul se ridică şi el, îşi făcu cruce, se întoarse şi îmi zâmbi. Eternitatea care care păru că se scursese, durase doar zece minute...