Eternitatea crestinismului

De doua mii de ani, crestinii, incepand cu cei 70 de ucenici trimisi in lume de Iisus, cu cei 13 apostoli si terminand cu cele cateva miliarde de astazi, si-au asumat rolul deloc usor de a schimba fata lumii, de transforma o lume plina de zei mofturosi si doritori de sacrificii, uneori umane, de a instaura pentru vecie o lume a bucuriei si fericirii vesnice, o planeta a comuniunii intime si continue cu Dumnezeu Tatal, prin Hristos Fiul sub inspiratia si imbratisarea Duhului Sfant. Nu e nimic idilic in toata povestea asta. Nu e nimic bucolic, nu e un delir epic izvorat din mintea cuiva care viseaza intamplari eroice. Nu. Istoricii vremurilor de inceput povestesc despre o prezenta mult mai pregnanta in lume a Duhului Sfant. El inspira dupa cum ii era dictat de vointa Tatalui. Martirii, care prin sangele lor, au devenit caramizi ale edificiului crestin care avea sa se raspandeasca miraculos pe intreg pamantul. Inceputul crestinismului, cel numit apostolic, era marcat de o viata de obste in care traiul simplu, bunul simt, credinta puternica, fraternitatea si harismele puteau fi numite, fara sa gresim, ca identitatea insasi a crestinismului, ca insusi felul lui de a fi. Cei mai multi nu il cunoscusera pe Mantuitor, insa cei care il predicau, apostolii indeosebi, prin persoana proprie, prin inspiratia insuflata de Duhul Sfant, reprezentau modele vii la o scara infima, chiar daca pline de o sfintenie absoluta, a ceea ce reprezenta insusi izvorul din care plecasera toate acestea. Dumnezeu tatal coborat in persoana Fiului, devenit om si ramas totusi Dumnezeu, rascumaparand pacatele unei lumi decadente, elevand starea de constiinta a intregii planete, ridicand-o la starea de a putea deveni fii ai luminii, de a redeveni copiii preaiubiti ai Tatalui, de a putea sta impreuna cu toate ierarhiile ceresti in intimitatea Lui, bucurandu-se de preafericirea si preaplinul iubirii Lui. Insa nu a fost asa. Primii veleitari nu au intarziat sa apara. Oameni de nivel scazut, vicleni si arivisti, au incercat sa preia prin manipularea constiintelor de acelasi nivel cu al lor fraiele unei religii care avea drept exclusiv scop scoaterea lumii intregi de sub domnia pacatului. Oameni fara nici un fel de traire interioara, fara nici cea mai mica cunostinta a adevarului, intelectualisti si logici, au incercat sa explice ce nu putea fi explicat, au dat, conform nivelui lor de intelegere si constiinta, forma unor fantezii si au incercat sa reduca la pamant universul intreg. Pe Fiul, om si Dumnezeu, L-au transformat in simplu om, maica Domnului, nascatoare de om si Dumnezeu a devenit o simpla femeie care a nascut in conditii normale, Treimea insasi a devenit un foarte complicat sistem gnostic care explica facerea lumii si a omului.. Cand toate au fost cat de cat puse la punct iar parintii bisericii au trasat un drum clar, umblat si verificat, au aparut idei noi in biserica care in cele din urma s-a scindat intr-o parte traditionala, rasariteana, si una care a acceptat schimbari, apuseana.

Melchisedec – regele preot

Această lucrare nu este menită a explica inexplicabilul, ci pe baza scrierilor Vechi Testamentare, a studiilor părintelui profesor Justinian Cîrstoiu și ale filozofului francez René Guénon, să limpezească oarecum un episod cu o mare relevanță în fondarea noii ordini religioase reprezentată de venirea Mîntuitorului, cu continuarea si succesiunea autentică a Tainei Preoției instituită înca din primii zori ai omenirii. Sfînta Tradiție fiind, astfel, de o prospețime nealterată, legitimitatea oferită de Duhul Sfînt nediminuîdu-se, ci din contră, în ciuda extraordinarelor lupte duse, cînd din partea ereziilor, care mai de care mai blasfemiatoare, cînd din partea prigonitorilor din toate timpurile, Pămîntul cîntă încă Învierea și Nașterea, Botezul și Schimbarea la fața. Sfinții, vechi și noi, mărturisesc încă adevărurile eterne și ne țin evlavia trează. Prin comentariile sfîntului apostol Pavel întelegem că preoția instituită de însuși Mîntuitorul prin pogorîrea Sfîntului Duh se autentifica cu rădăcini dincolo de orice închipuire temporală. Despre ceea ce dorim să vorbim este un episod amintit de doua ori în Vechiul Testament, Geneza 14, 17-24, Psalmi 109, 4, și de vreo trei ori in Epistolele sfîntului apostol Pavel. Este un mister atît persoana lui Melchisedec cît și localizarea Salemului, unde acesta era rege si preot. Vechiul Testament este prima dintre cele două colecții de carti care alcătuiesc Biblia. Această prima colecție este la rîndul ei împarțită în alte cinci colecții totalizînd astfel 44 de cărți in edițiile ortodoxe, la care se adaugă unele apocrife prezente in edițiile romano- catolice, slavone si grecești. Geneza sau Facerea, prima dintre cărțile care formează Pentateuhul, este simbolic alcatuită din Istoria Începurilor, în care este prezentată alcătuirea lumii văzute de către Dumnezeu-Tatăl în cele șase zile, si Istoria Patriarhilor, începînd cu primii oameni, Adam si Eva, si continuînd cu descendenții lor pînă aproape de zilele nașterii Mîntuitorului. Multe dintre evenimentele cărții Facerii nu ne sunt pe deplin lămurite, rămîn fără explicație, rămîn mistere ale gîndului dumnezeiesc în ceea ce privește planul divin referitor la creația Sa. Unul dintre evenimentele extrem de interesante este cel al întalnirii dintre cel numit inițial Avram, apoi, în urma reînnoirii legămîntului dintre Dumnezeu și acesta, numit Avraam, cu enigmaticul rege-preot al Salemului, Melchisedec. După 12 ani de bir plătit regelui Elamului, care stăpânea în vremea aceea în Mesopotamia și-și exercita stăpânirea în mai tot Orientul Mijlociu, cei cinci regi ai Pentapolului palestinian au încercat să scuture jugul, împotriva lor însă s-au unit 4 regi orientali: ’Amraphel, regele din Senar; Arioh, regele din Elasar; Kedarlaomer, regele din Elam și Todal, regele din Goim. Printre prizonerii pe care i-au luat se afla și Lot, pe care Avraam – după ce a urmărit îndelung trupele ostile biruitoare - l-a eliberat printr-un atac nocturn. La reîntoarcerea din expediție, Avraam a fost întâmpinat de Melchisedec, rege în Salem și preot „al Dumnezeului celui Preaînalt”, care a oferit 'pâine și vin' atât soldaților obosiți cât și (mai ales) jertfă Domnului, binecuvântându-l pe Avraam care, la rândul său, i-a oferit preotului a zecea parte din prada de război (cf. Gn 14, 17-24). A doua referire o găsim Psalmul 109, în care Dumnezeu-Tatăl prefigurează puterea dată Fiului și îi legitimeaza preoția de-a lungul veacurilor după rînduiala lui Melchisedec. Vedem din aceste două referiri, că dincolo de preoția deasemeni închinată Domnului-Dumnezeu, preoția venită din ramura lui Levi, cea a lui Aaron, mai exista una, deasupra tuturor celorlalte, una descinsă din vremuri imemoriale, în fața căreia chiar și regii se plecau și își ofereau ofranda. O preoție a Dumnezeului cel Preaînalt, o preoție aproape arhetipală din care toate celelalte își trageau seva. Însuși apostolul Pavel vorbește despre acest lucru astfel: 'Iar de Dumnezeu a fost numit: Arhiereu după rînduiala lui Melchisedec. În privința aceasta avem mult de vorbit si lucruri grele de tîlcuit, de vreme ce v-ați făcut greoi la auzit', 'Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec','Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război' (cf. Evrei 5, 10-11; Evrei 6, 20; Evrei 7, 1-2-3-4). Melchisedec îl întîmpina pe Avraam cu pîine și vin, prefigurarea a ceea ce în tradiția crestină numim Trupul și Sîngele Domnului, Sfînta Euharistie. Aceasta similitudine în binecuvîntare, nemaiîntalnită de-a lungul istoriei religioase a poporului evreu, diferența de restul curentelor spirituale si religioase întalnite de-a lungul istoriei omenirii ne întăresc convingerea ca mișcarea creștin-ortodoxă, este purtătoarea germenelui religiei autentice sădită de Dumnezeu-Tatăl însuși în inimile protopărinților noștri și adusă pe căi neștiute păna în zilele noastre. În această luptă acerbă, cu dușmani vazuți si nevăzuți, a fost nevoie de sîngele a numeroși martiri, au fost nevoie de căramizi de sînge puse la temelia edificiului pe care Hristosul a pus-o cu sacrificiului Lui suprem. Din aceasta putem întelege că în această eră în care viciul este ridicat la rang de normalitate, Adevarul trebuie apărat si păstrat cu prețul vieții. Tatăl a dorit ca preoția dupa orînduiala lui Melchisedec să fie cea care se va vesti in toată lumea, tuturor neamurilor. Oriunde ar fi fost așezat in acest univers Melchisedec, toată creația va veni să-i asculte cuvîntul ca unuia fiind preot alt Celui Preaînalt. Hristosul a venit trimis de Tatăl într-un moment cînd ticăloșia și corupția tindea sa sufoce. Hristosul a ridicat din umbră rînduiala ce era să se piardă și a întărit-o pentru veșnicie. Preotul lui Hristos, uns dupa rînduiala lui Melchisedec, este cel care poartă și împarte adevărurile cele veșnice ale Celui Preaînalt, este cel care curăță lumea de păcat și alungă demonii, cel care ține dreapta credință vie. Bibliografie: Biblia ortodoxă, ed. 2008; Aaron si Melchisedec - Cele doua preoții, sursa creștinortodox.ro, autor pr. lect. dr. Adrian Niculcea; Melchisedec în comentariul lui Maxim Mărturisitorul, sursa creștinortodox.ro, autor Protos Conf. Dr. Justinian Cîrstoiu; Regele lumii, cap. VI Melki-Tsedeq, autor René Guénon.