Armonia si Nemurirea II

Revenind la numarul de aur. Maestrul lutier Stradivarius ale carui viori au trecut prin istorie pastrandu-si sunetul nealterat si nefiind nevoie de nici un fel de restaurari sau alte activitati de reconditionare. Trecand rapid la altceva voi observa viata la Vatican, in cetatea Vaticanului. Vom vedea cum cardinalii si preotii locuitori acolo au o medie de varsta foarte inaintata si o sananate mentala destul de inalta. Va exista remarca, cum ca cei care se ocupa de spiritualitate traiesc in general mult. Just. Preotii, si in general, calugarii, chiar daca sufera de diverse boli, le duc pana varste inaintate. La aceasta remarca voi raspunde ca si preotii, de orice confesiune ar fi, ca si calugarii, traiesc mare parte din viata intr-un anumit mediu. Care este acela? Este biserica. Cum am mai vorbit la capitolul despre catedrale, si bisericile se supun unui anume tipic de constructie. O anume forma, o anume orientare, un anumit teren... evident nu toate se supun acestor reguli. Pe acestea le vedem parasite, paraginite, mai mult ruine. Exista in Maramures biserici de lemn mai vechi de 100 de ani, la fel bisericile din lemn din Norvegia, asa numitele stave, care au ramas in picioare cateva sute de ani, fiind martore la evolutia acestei tari. In China antica si medievala, uneori chair in prezent, nici o constructie nu se ridica pana nu este consultat un maestru de feng-shui. Acesta cerceteaza imprejurimile cautand indiciile care presupun bunii auguri ai asezamantului. Putem vorbi despre vietuirea in armonie cu armonia. Exista vehiculat un alt termen: rezonanta. Locuitorul unei cladiri ridicata dupa regulile armoniei, conform principiului rezonantei si el va fi in acord simfonic cu perfectiunea locului, transferandu-i principiile sale. Viata moderna cu felul sau contrafacut si sintetic ne indeparteaza cu repeziciune si irevocabil spre degradare si extinctie. Viata moderna a omului obisnuit este atat de departe de sfintenie si naturalete cat de departe este Pamantul de Luna. Din acest haos si iad al modernitatii nu mai este cale de iesire decat prin efort comun, la unison, de constientizare a mizeriei individiale si colective si cerere de ajutor divin. Altfel vom esua la fel cum au esuat si celelalte civilizatii preexistente noua.

Tuica si ceaiurile 3

Nu cunosc exact procedeul prin care se obtin bauturile alcoolice din Marea Britanie, scotch, whisky etc, sau cele din Franta, calvados, cognac.. Cunosc insa procedeul romanesc de obtinere a tuicii. Dupa ce fermenteaza fructele, dupa ce procesul de 'fierbere' se opreste raman doua chestiuni: boasca si un lichid care va servi distilarii, dupa modelul obtinerii apei distilate: apa incalzita intr-o incinta ermetica, aburul trece printr-o retorta racita la exterior. Tuica distilata a doua oara este un alcool foarte tare, in zona de nord numita palinca. Vindecatorii populari frectionau cu unul dintre aceste alcooluri zonele atinse de dureri sau zonele reumatismale, care, dupa stiinta veche a 'trasului', daca nu se vindecau, macar se ameliorau. Tot acesti vindecatori puneau plante de leac in tuica sau palinca si o lasau pana cand plantele macerate dadeau ce au ele mai bun. Despre efectele lui am mai vorbit. Ceaiurile medicinale... toata lumea le cunoaste efectele si procedeele de obtinere: decoctul, pentru radacini, scoarte si fruncte cu coaja tare, se obtine prin lasarea, dupa ce apa a clocotit, la foc domol in recipient acoperit inca 10-15 minute si infuzia, pentru flori, tulpini fragede si plante uscate care se rup usor, care presupune luarea de pe foc a vasului dupa ce apa a clocotit si lasarea plantelor inca 10-15 minute, pastrandu-se acoperit. Poate cineva se intreaba care e povestea si legatura dintre bitter, ceaiuri, tuica si restul. O concluzie destul de simpla, luata in graba, doar din elementele exterioare ar putea duce la ideea ca undeva dintr-o perioada foarte indepartata ne-au ramas parti disparate ale unei stiinte extrem de complexe care se ocupa nu doar cu vindecarea si prelungirea vietii ci avea ca finalitati multe alte rezultate. Ne putem astepta la orice. Unul dintre numele acestei stiinte este Alchimia, atat cea europeana cat si cea asiatica, dintre care amintim alchimia chineza sau indiana despre care nu se stiu mari lucruri, sau cea din zona araba, din care se presupune ca am primit-o in Europa. Alchimistii carora le-a reusit cateceva spun ca praful de proiectie ca si multe dintre rezultate nu sunt din lumea aceasta. Tot ei spun ca odata cu progresul in obtinerea acestui praf, care e de fapt prima dintre marile realizari: aurul alchimic, progreseaza insusi alchimistul. El usor apartinand altei lumi, despre care nimeni nu a vorbit niciodata. Nemurirea fizica, departe de a fi un concept abstract, este un termen destul de vehiculat in mediile masonice care se ocupa cu studierea lucrurilor acestora. In istoria acestei lumi se cunosc trei nume care si-au depasit epoca si personalitatea: Nicolas Flamel, Saint Germain si Fulcanelli. Ce au facut si cum au ajuns in posesia intelepciunii de a trece peste moarte, ramane marele mister care nu va fi dezlegat niciodata in perioada aceasta a omenirii.

Armonia si Nemurirea I

Toti am trecut pe langa diverse constructii, am ascultat muzica de toate felurile, am vazut locuri care ne-au placut, sau chiar am citit ceva.. Uneori parca am oftat, parca ceva s-a miscat inlauntrul nostru.. ceva ne-a mirat fara cuvinte; atunci am ridicat ochii spre cer si fara voia noastra parca ne-a venit pe buze: 'Doamne, cat e de frumos!'... Frumusetea care ne-a facut sa ridicam ochii, ne-a impins apoi sa cautam, sa stim mai multe despre motivul fascinatiei noastre. Unul, cel mai vizibil, ar putea fi Vechimea. Un al doilea pe care il vom descoperi cercetand mai in amanunt va fi fara doar si poate: Armonia. ..sau depinde de personaj si de ce-i sare in ochi mai repede. Vom vedea ca Vechimea este legata de Armonie. Se poate filozofa mult si bine: 'care a fost mai intai, Vechimea sau Armonia?', 'Vechimea a cizelat Armonia sau ea vine din adancul Vechimii, amandoua stralucind concomitent cu toate ale Tatalui? Acestea sunt discutii pentru cei care au timp de pierdut; pentru cei care se hranesc cu vorbe si ii hranesc pe cei asemenea lor, tot cu vorbe.. Iar un al treilea motiv este invaluit in Tacere. Este o explicatie interioara, care spune fara cuvinte, explica in trairi orice fenmen. Nu are o denumire. Unii ii spun 'al saselea simt', altii intuitie. Ce este totusi Armonia? Dupa dictionar, este o potrivire desavarsita a elementelor unui intreg, o concordanta perfecta intre sunete, om si natura, intre dimensiunile unei constructii etc.. Un sinonim al acestei perfectiuni intre toate elementele creatiei este Simfonia. Armonia, deci, daca ma pot exprima pleonastic, este Simfonia dintre toate elementele participante la viata, este muzica perfecta dintre fiinte si Univers. Sectiunea de aur. Secțiunea de aur (numită uneori și Raportul de aur, Proporția de aur, Numărul de aur) (sectio aurea în limba latină), notată cu litera greacă Φ (phi majuscul) sau și cu φ (phi minuscul), care se citesc "fi", este primul număr irațional descoperit și definit în istorie. El este aproximativ egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Euclid l-a denumit pe Φ ca fiind simpla împărțire a unui segment de dreaptă în ceea ce el a numit "medie" și "extremă rație". Iată cuvintele lui: "Spunem că un segment de dreaptă a fost împărțit în medie și extremă rație atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic". În secolul V î.Hr. matematicianul grec Hispassus din Metapontum a descoperit că Φ este un număr cu un număr infinit de zecimale, care nu prezintă nici o regularitate în repetarea lor (adică este neperiodic, și anume irațional). El a descoperit că Φ nu poate fi exprimat ca un raport între două numere întregi (de ex. 1/2;3/4;76/98;...etc.). În literatura matematică de specialitate secțiunea de aur mai are ca simbol și litera grecească τ (tau), luată de la cuvântul grecesc τομη, to-mi, care înseamnă "tăietură" sau "secțiune". Abia la începutul secolului XX matematicianul american Mark Barr i-a dat raportului numele de Φ (phi), provenind de la prima literă din numele celebrului sculptor Phidias, care a trăit aproximativ între 490-430 î.Hr. Cele mai mari realizări ale lui Phidias au fost statuile "Athena Partenos" din Atena și Statuia lui Zeus din Olympia. Barr a decis să-l onoreze cu acest gest, deoarece mulți istorici ai artei au susținut că acesta a folosit de multe ori secțiunea de aur în lucrările sale. În literatura dedicată matematicii distractive cele mai folosite nume sunt: Secțiunea de Aur, Raportul de Aur, Numărul de Aur și Φ. Dat fiind entuziasmul generat de acest număr încă din antichitate, am putea crede că numele de "Secțiunea de Aur" are origini vechi. Totuși anumite cărți prestigioase din istoria matematicii, precum Natura Matematicii în Epoca lui Platon de François Lasserre, sau O Istorie a Matematicii de Charles B. Boyer, plasează originea acestui nume în secolele XV respectiv XVI. Însă în cartea "Secțiunea de Aur:Povestea lui Phi, cel mai uimitor număr" de Mario Livio apare următorul pasaj: "Atâta cât pot eu afirma trecând în revistă mare parte din efortul de reconstituire a faptelor, acest termen a fost folosit pentru prima dată de Martin Ohm (fratele faimosului fizician Georg Simon Ohm, cel care a dat numele legii Ohm din electromagnetism), în a doua ediție din 1835 a cărții sale «Die reine Elementar-Mathematik» (Matematica pură elementară). Ohm scrie la subsol: «Această împărțire a unui segment de dreaptă în asemenea mod este numit în mod curent "secțiune de aur".» Aceasta arată că nu el ar fi inventat termenul, ci că folosea o denumire general acceptată. Faptul că el n-a folosit-o și în prima ediție a cărții sale în 1826 sugerează cel puțin că denumirea de Secțiune de Aur (în germană «Goldener Schnitt») și-a dobândit popularitatea abia prin anul 1830. Eventual denumirea fusese folosită și mai înainte în cercuri nematematice. Indubitabil este însă că, în urma cărții lui Ohm, numele «Secțiune de Aur» a început să apară în mod frecvent în literatura matematică germană și de istoria artei...". Catedralele. In a doua jumatate a secolului al XII-lea s-au petrecut mari transformari in Europa apuseana ceea ce a adus cu sine schimbarea caracterului artei medievale. O data cu dezvoltarea economiei feudale a crescut nevoia de schimb si de comert. In tarile din Europa de Vest au fost construite orasele noi, ‘ villes neuves ‘, ce au luat nastere pe malurile raurilor navigabile sau la incrucisarile soselelor. Cruciadele au contribuit la invigorarea comertului pe mare. Intre zidurile fortificate ale oraselor taranii puteau organiza rascoale pentru a scapa de dijma si a obtine libertatea. Nici inegalitatea proprietatii, nici diferentierea in corporatii si bresle n-a putut submina consideratia fata de munca. Aparitia noilor conditii de viata a fost insotita de o cuprinzatoare miscare spirituala. Temelia coceptiei despre lume continua s-o alcatuiasca religia. Nu se poate nega ca ea a constituit impulsul cel mai puternic pentru activitatea artistica din acea epoca. Credinta il insufletea pe om in actiunile sale de mare anvegura si indrazneala, indreptate inspre creatia artistica. Totusi arta gotica nu poate fi total identificata cu sentimentul religios al acestei epoci. Ca si artistii altor vremuri, cei din aceasta epoca se preocupau in creatia lor si de probleme de arta. In secolul al XIII-lea costiinta religioasa a oamenilor era puternic zdruncinata. Vechile texte religioase erau interpretate intr-un chip nou de unele secte. Calugarii care petrecusera ani indelugati intre zidurile manastirilor trebuiau sa mearga in mijlocul poporului, sa citeasca predici si sa caute expresii pe intelesul maselor, invataturile religioase urmand sa capete un sens uman mai adanc. Orasele au devenit centrele cele mai importante ale miscarilor spirituale. S-au intemeiat universitati din cadrul carora au pornit mai multe controverse filozofice. In arta, noua oranduire a vietii si-a gasit cea mai puternica expresie in catedralele gotice. De obicei, catedralele erau inaltate in piata orasului care era deschisa in toate partile. Constructia presupunea existenta unor mijloace materiale largi, de aceea cand se hotara inceperea constructiei unei catedrale erau trimisi solii in imprejurimi pentru a strange danii. Dupa strangerea unei sume indestulatoare se incepea constructia, adesea ridicandu-se numai altarul principal unde se tinea slujba. Din cauza razboaielor sau molimilor unele nici nu mai erau terminate sau constructia lor era definitivata in alt stil (flesele catedralei din Chartres au arhitecturi diferite, aduse insa la un acord armonios). Cele mai vechi catedrale au luat nastere in Franta, construirea catedralelor ulterioare fiind stimulata de regalitate (lucru dovedit de prezenta figurile regale pe fatadele catedralelor). Pentru constructia unei catedrale era nevoie de unitatea intregii comunitati si convingerea puternica necesara transmiterii entuziasmului urmasilor ce vor lucra generatii la rand pentru implinirea idealurilor artistice. La constructia catedralelor participau multi oameni. Reprezentantii administratiei orasenesti se preocupau in amanunt de toate problemele constructiei iar preotimea, teologii isi aduceau partea lor de contributie erudita la realizarea constuctiei. Aportul hotarator apartinea breslelor de mesteri constructori, zidari si cioplitori in piatra. Printre ei arhitectul avea un loc de seama: participa la constructie, lucra alturi de zidari cioplind piatra sau urcand pe schelele catedralei aflata in constructie. Majoritatea constructorilor acelei vremi au ramas anonimi dar s-au pastat si cateva schite ale unor personalitati puternice. Catedrala gotica uimeste prin proportile ei chiar si pe omul modern. Cand oamenii acelor vremi paseau pe sub boltile inalte ale catedralei erau cuprinsi de o emotie deosebita. Prin turnurile lor ascutite dar si prin portalurile splendide catedralele gotice fac si pe dinafara o impresie deosebit de incantatoare dar ele impresioneaza si mai puternic prin interiorul lor. Spatiul interior - un mediu aerian imaterial in care paseste omul- a dobandit aceeasi forta de a declansa emotii artistice ca si imesele mase de piatra din Orient sau ca delicat daltuitlele forme ale constructiilor lacasurilor din Grecia Antica. Acest spatiu cuprinzator nu era conceput ca un lacas pentru savarsirea sacramentului ca la Hagia Sofia din Constantinopol. Spatiul fusese creat atat de cuprinzator, avand in vedere omul real: in imensa nava centrala si in navele laterale, care erau legate de ea, mase de oameni stateau in timpul slujbei cu fata spre rasarit. Prin volum si inaltime catedralele gotice le depasesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice. Esential este insa faptul ca in ele se poate respira usor si liber, ca in ele privirea nu se loveste de formele masive aflate in penumbra ci imbratiseaza dintr-o data intregul spatiu. Oamenii care se refugiasera in oras venind din sate, trebuie sa fi fost cuprinsi de un sentiment de mandrie si libertate atunci cand paseau pe sub boltile unei catedrale gotice. Catedralele erau folosite nu numai pentru serviciul religios, acolo aveau loc si reprezentatiile cu "misterele" in care episoadele bibliei erau puse in scena ca un spectacol instructiv si trezind uimire adanca. Pentru oamenii din acele vremuri semnificatiile catedralei nu se rezumau numai la aceasta. Omul cauta pretutindeni o expresie a misteriosului si inexprimabilului, a ceea ce simtea si dorea in mod nelamurit. Clericii invatati au dat constructiei bisericii o interpretare alegorica: catedrala simbolizeaza biserica crestina; cladirea se compune din diferite pietre, asa cum comunitatea era alcatuita din membri izolati; lumina razbatea prin ferestre intocmai cum patrundea invatatura bisericii in constiinta oamenilor; planul in forma de cruce al bisericii amintea de suferintele pamantesti ale Mantuitorului. Cand intri intr-o catedrala, descoperi ca partea ei inferioara este cufundata, de obicei, in semiintuneric; aici domneste o lumina neavand nimic deosebit, uniforma si cenusie; se pot recunoaste articulari marunte ce corespund, ca proportii, obiectelor pamantesti, cum si o logica lucida si stricta a constructiei, o alternanta de grupuri de coloane cu pilastri si intercolumne; aici totul corespunde dimensiunilor fapturii omenesti. Dar daca ridici privirea in sus zaresti bolta care pluteste ca un baldachin deasupra salii semiintunecate si a partii ei inferioare. De acolo de sus izvoraste o lumina clara, de sub bolti rasuna cristalinele voci ingeresti ale corului invizibil. Doua lumi se contopesc aici intr-o imagine artistica unitara. Constructia este strabatuta de un elan impetuos, spiritul omului este cuprins de aceasta miscare si este constans sa i se daruiasca. Sentimentul deosebit de clar al infinutului iese la iveala din toate detaliile compozitiei, pana la arcul ogival, motivul preferat al arhitectilor gotici. Arcul in ogiva se compune din doua portiuni de arc rotund care se intretaie si ale caror capete se pierd in infinit. Intrarile catedralei romanice erau adesea situate pe fetele laterale, de aceea, de indata ce intrai, te gaseai in mijlocul navei principale si puteai sa cuprinzi cu privirea partile dinspre apus si dinspre rasarit, care se echilibrau intre ele. Intrarea catedralei gotice se afla, dimpotriva totdeauna pe latura vestica, cand intri in catedrala esti surprins de miscarea impetuasa orientata spre rasarit. In gotic, zidul masiv al bisericii romanice s-a transformat intr-o dantela de piatra transparenta; zidul consta aproape integral din ferestre cu geamuri colorate, care alcatuiesc partea lui superioara si reprezinta sursele de lumina cele mai imporatante. Lor le corespunde rozeta aflata in ferastra din peretele de vest. Galeriile deschise sunt inlocuite printr-o galerie longitudinala incastrata in grosimea zidului, triforiul care n-are nici o utilitate practica ci slujeste doar pentru reducerea apasarii asupra zidului. Altarul bisericii romane era alcatuit din corpuri de constructie independente, din diferite capele. In biserica gotica capelele se contopesc unele cu altele si alcatuiesc o cununa abia delimitata de restul bisericii printr-un sir de stalpi. Nava transversala a bisericii romanice nu mai este separata ci se contopeste cu celula principala a bisericii. In biserica gotica domneste o lumina uniforma imateriala. Cel care se afla in catedrala cu greu isi poate da seama ce moment al zilei este; ferestrele multicolore ard cu incandescenta unor lumini limpezi dar nepamantesti. Multe catedrale gotice care se inalta deja de secole fac dovada ca toti constructorii lor stapaneau perfect legile staticii si stiau sa subordoneze calitatile statice ale pietrei fata de conceptiile proprii. In catedrala gotica este greu sa faci distinctie intre partile neportante si sprijine, intrucat amandoua se imbina intr-un avant nestavilit. Pilastrii au capiteluri pe care se sprijina arcurile, dar micutele colonete subtiri care sunt lipite de ei transforma pilastrii intr-un manunchi de elemente ce se continua cu nervurile boltilor. Acestea sunt reunite in varf si alcatuiesc o nervatura a boltii cand quadrupla cand sextupla. Coloanele angajate sunt arcuite orizontal in mai multe puncte dar liniile lor verticale se repeta de atatea ori incat dispare chiar si delimitarea dintre linii si bolta. Confruntarea scheletului puternic cu umplutura usoara a devenit unul din principiile de baza ale arhitecturii gotice. Ea s-a manifestat in renuntarea la suprafetele netede de piatra ale peretilor care au fost inlocuite prin mulurile traforate ale ferestrelor dintre pilastri si in boltile cu nervuri, in triforii si in arcurile butante care se intind de la baza boltii pana la contraforturi si a caror masa a fost redusa la minim necesar. Contrafortul care fusese eliberat in mod logic de toata masa superflua, producea aceeasi impresie de spiritualizare ca si nervurile. Cu toate ca reprezinta o constructie prin excelenta auxiliara a fost modelat ca o forma arhitectonica plina de expresivitate. Nu degeba altarul gotic care este inconjurat din toate partile de contraforturi si arcuri butante divergente, aminteste de un miriapod fantastic - cum s-a exprimat candva sugestiv Rodin. Dar bineinteles impresia fundamentala produsa de exteriorul catedralei nu este determinata numai de aceste aspecte. Fatada, de obicei latura dinspre apus se desprinde limpede de calelalte fete ale catedralei, aceasta fiind complet eliberata de restul constructiei. Registrul inferior al fatadei este ocupat de portaluri. Intrarile sint inconjurate in partea de jos de statui care depasesc marimea naturala, separate intre ele prin baldachine. Portalurile sunt incadrate de ogive inalte cu cate-o rozeta situata in timpan; cele doua canaturi ale usii sunt transformate intr-o usa unica si mare, ale carei proportii nu pot fi comparate cu dimensiunile omului. La unele catedrale franceze urmeaza galeria regilor. Indaratul ei se inalta, ca purtate de o navalnica miscare ascendenta, turnurile uriase, care trebuiau initial sa fie inconjurate de flese ascutite. Arta plastica a epocii gotice era strans legata de catedrala. Trasaturile fundamentale ale tipului de decoratie plastica gotica s-au format inca din secolul al XII-lea. Se pare ca unele subiecte au fost introduse in icongrafie la manastirea Saint-Denis si de acolo s-au raspandit pretutindeni. Multe lucruri din programele iconografice erau artificiale. Ele trebuiau sa transforme catedrala intr-o ‘enciclopedie de piatra’ in care diferitele reprezentari plastice trebuiau sa se insiruie si sa se imbine ca literele unui text sfant. De pilda pentru a infatisa felul in care Christos a ‘luminat Ierusalimul’ cu predica sa, un maestru din Amiens a reprezentat persoana lui Christos cu o lampa in mana inaintea zidurilor unui oras; asemenea imagini trebuiau dezlegate ca un rebus. Varietatea conceptiilor este surprinzatoare. Ea include in sistemul ei iconografic toata sfera reprezentarilor, cunostintelor, traditiilor si idealurilor care defineau constiinta omului din Evul Mediu; erau reprezentate Vechiul si Noul Testament, Apocalipsa, vechile legende ale sfintilor, fragmente din vechi mituri, poeme epice si credinte populare obscure. Numai la Chartres exista aproape o mie opt sute de statui, circa zece mii de reprezentari si personaje. In structura oricarei statui gotice, a oricarei compozitii de vitraliu sau de relief se poate recunoaste totdeauna grija cu care artistii au incercat sa lege fiecare opera de arta cu ansamblul catedralei gotice. In diferite caiete de schite aceata idee se manifesta cu claritate prin staruinta cu care se incearca sa se schiteze, in forme strict geometrice, diferite obiecte cum ar fi corpul si fata omului sau animalului. Poate ca maestrii gotici au fost stimulati in aceasta cautare a unor legi geometrice de cabalistica cifrelor si de credinta intr-o semnificatie misterioasa a triunghiului si cercului. In cadrul istoriei artei goticul constituie treapta de dezvoltare urmatoare stilului romanic. Arta gotica se caracterizeaza printr-un stil mai inchegat, printr-o maiestrie mai inalta, printr-o experienta mai cuprinzatoare si prin traditii mai puternice decat arta romanica, in cadrul careia, adesea, o importanta esentiala ii revenea autodidactului. Maestrii gotici au privit cu o acuitate nemaintalnita in lumea interioara a omului. Sculptorii gotici au redat impresiile prilejuite de viata inconjuratoare intr-un mod care merge pana la granita iluziei optice. Constructiile gotice in special catedralele au fost create de puternica indrazneala a oamenilor din veacul al XIII-lea.

Candele care ard vesnic

“Lămpile eterne” găsite- pe trei continente- în morminte şi temple vechi de sute şi sute de ani au rămas o enigmă încă neelucidată. Ele datează din cea mai timpurie antichitate. Biblia, de exemplu, în capitolul 27 din Exod, verset 20, descrie tabernaculul (cutie de argint în formă de biserică, în care se păstrează anafura, mirul sau alte obiecte de cult) ca o astfel de lampă eternă. Numeroşi autori greci, arabi, romani, dar şi din evul mediu, au scris despre descoperirea de a lungul timpului a unor astfel de felinare în criptele sau în templele antice, închinate unor zeităţi, regi, copiilor acestora sau ale unor personalităţi ale vremii. În bisericile creştine, o candelă rămâne aprinsă continuu, astăzi curentul electric înlocuind uleiul tradiţional. Lumina simbolizează prezenţa lui Iisus. Bijuteria de pe fruntea unei statui a zeiţei Hera lumina noaptea Scriitorul satiric Lucian (anii 120-180 ) a văzut, în timpul unuia din voiajele sale la Heirapolis, în Siria, pe fruntea unei statui ce o înfăţişa pe Hera o bijuterie strălucitoare care noaptea lumina tot templul. Într-un alt lăcaş, Baalbek, dedicate lui Jupiter, era o altă piatră incandescentă, luminoasă. Numa Pompilius, al doilea rege al Romei, renumit pentru calitatea personala de a stapani trasnetele, avea o astfel de lampă eternă în domul din templul său. Plutarh a povestit că intrând în templul lui Jupiter-Ammon, a văzut o candelă arzând, iar preoţii ştiau că arde încă din prima perioadă a antichităţii. Gaius Plinius ( sec. I ), un erudit al Imperiului Roman susţinea că o lampă umplută cu ulei foarte pur şi cu o feştilă dintr-un fel de azbest ar putea arde la infinit. Idei similare au fost emise, un secol mai târziu de Hero din Alexandria, inginer şi matematician de origine greco- egipteană. St Augustin, (354-430), a lăsat descrierea unei elegante lămpi din templul lui Isis (Egipt), pe care nici vântul nici ploaia n-o pot opri. Aceeaşi lampă a fost descrisă şi de Fortunius Licetus.În timpul domniei lui Justinian, împărat al Bizanţului, în anul 527 când se renova edificiul Edessa, din Siria s-au găsit, ascunse într-o nişă, un crucifix şi o lampă, care ar fi ars vreo 500 de ani. Către anul 1300, Marcus Grecus, scria în cartea sa "Liber Ignium" cum se poate realiza o lampă care să ardă la nesfârşit. Lângă Roma, în 1401, s-a găsit mormântul lui Pallas, fiul regelui troian Evandre, luminat de o lampă perpetuă. Pentru a se stinge, fie trebuia să bată vântul, sau după alte versiuni, să se răstoarne tot “lichidul” din ea care arsese timp sute de ani. În valea Appienna, aproape de Roma, în aprilie 1485, s-a deschis cripta fiicei lui Cicero, Tullia, decedată în 44. Candela care ardea firav i-a surprins pe arheologi, care din greşeală au stins-o. Arsese timp de 1500 de ani! In mormânt, cufundat într-un lichid de culoare închisă, a cărui compoziţie a rămas necunoscută, zăcea trupul Tulliei, fiica lui Cicero. Corpul era într-o perfectă stare de conservare, nici una din trăsăturile feţei nefiind alterată. Nimeni nu a reuşit să explice remarcabila longevitate a felinarului. La Muzeul Leyda există două astfel de lămpi, gasite într-o mănăstire din Anglia, la începutul secolului al XV-lea, şi se presupune ca ardeau de vreo 900 de ani, iar cercetarea lor ar putea dezlega misterul. Istoricul englez Cambden, în 1586 vorbeşte de o lampă eternă, găsită în cripta lui Constantius Chlorus, tatăl împăratului Constantin cel Mare, decedat în 306, în Anglia. Cambden spunea că şi la deschiderea altor morminte s-au găsit acelaşi gen de lămpi. In Germania anului 1604 a fost descoperit, în interiorul unei caverne, un mormânt. Conform unei inscripţii gravate pe o placă de aramă, monumentul funerar aparţinea lui Christian Rosenkreutz, decedat în 1484, presupus fondator al societăţii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Cei care au pătruns în sanctuar au fost uimiţi de lumina ce scălda obiectele din mausoleu, lumină care venea mai multe lămpi eterne şi care s-au stins înainte ca secretul lor să fie descifrat. În 1681, lângă Grenoble, un mercenar pe nume Du Praz, a găsit o bizară lampă din sticlă care ardea într-un mormânt, care fusese deschis. Lampa a fost dusă într-o mănăstire apropiată, unde ea a continuat să ardă multe luni, până când într-o zi vântul a stins-o. O sută de ani mai târziu a fost descoperit un alt templu subteran care-i aparţinea unui membru al confreriei. In ziua de 15 mai 1717, oamenii care au pătruns în sanctuar au găsit un fotoliu de piatră pe care era aşezat un bărbat mumificat, ce părea a citi dintr-o carte voluminoasă, sprijinită pe genunchi. Lângă necunoscut, un felinar răspândea o lumină plăcută. Se spune că, brusc, o mână a cadavrului a stins pe neaşteptate, lampa eternă, îngrozindu-i pe cei prezenţi. Aceste neobişnuite mijloace de iluminat par să fii fost destul de bine cunoscute în Evul Mediu. Sferice şi confecţionate dintr-un material care nu era nici piatră, nici sticlă, nici metal, dar care semăna cu toate aceste materii la un loc. Aceste candele intrau singure în funcţiune şi nu foloseau nici unul din materialele combustibile cunoscute în acea vreme. Degajau căldură şi lumină intense, fără a scoate fum, iar lovite, explodau violent, distrugând palate, aşa cum s-a întâmplat în Cipru, la Famagusta, şi în Nicosia. Când o astfel de lampă eternă a fost aruncată în mare, fiind considerat “lucrătură diavolească”, a izbucnit furtuna. Aşa a apărut ideea originii nepământene a ciudatelor obiecte. Legede de pe trei continente-Europa, Asia şi Africa- povestesc cu toatele că ar fi fost dăruite oamenilor de fiinţe coborâte din cer. Cronicarul Barco Centenerra a descris şi el o lampă, care semăna cu luna, fixată în vârful unui stâlp înalt şi care lumina toată cetatea, denumită de conchistadori Gran Marco ( Matto Grosso, din Paraguai). In timpul luptelor, misteriosul obiect a dispărut fără urmă, sustras poate de băştinaşii care s-au retras în inima junglei. Un alt explorator, Ian Idriss,povesteşte despre căpeteniile din triburile merilor, care erau posesoarele unor toiege pe care, în timpul ceremoniilor, deţinătorii lor le îndreptau spre cer, din vârful lor ţâşnea, mai ales înainte de furtună, o lumină albăstruie. Pentru realizarea toiegelor se foloseau 3 pietre ovale – compoziţia lor Idriss nu o cunoştea- introduse într-o trestie groasă de bambus Numeroşi exploratori, clerici, alchimişti şi alţi curioşi au fost interesaţi de aceste lămpi cu flacără veşnică. Pentru unii, ele erau opera diavolului, iar pentru persoanele religioase astfel de felinare aveau proprietăţi uluitoare, misterioase, dar nu magice.Sigur, s-a spus şi că ele sunt o şmecherie şi că dacă nu pot fi fabricate înseamnă că n-au existat cu adevărat. Curiozitatea stârnită de aceste obiecte bizare a avut şi urmări bune. Astfel, încercând să demonstreze că aceste lămpi sunt reale, alchimistul german Brand de Hambourg a descoperit in 1669 fosforul. Numeroase ipoteze s-au emis şi despre modul în care ar fi putut funcţiona aceste candele. Cele mai multe susţin că feştila ( se pare că era făcută din piele de salamandră, iar alteori dintr-un metal!) candelor avea nevoie de aer ca să ardă; altele, din contră, spun că flacăra se stingea imediat când intra în contact cu aerul.(?). Apoi, unele dintre lămpi au flacără, dar nu puţine dintre ele sunt fosforescente….Şi uleiul din ele rămâne un mister : ar putea fi bituminos, ar putea proveni din aur, fiind obţinut prin procedee alchimice secrete, sau este pur şi simplu de origini vegetale ( ulei extras dintr-o specie de fasole egipteană foarte toxică). Astăzi, singurele mijloace care ar putea egala performanţele enigmaticelor lămpi eterne s-ar putea baza pe energia nucleară, spun specialiştii, sau mai probabil pe energia neconvenţională. O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea curenţilor telurici din profunzimea pământului, care înmagazinează energii imense, iar o alta – utilizarea câmpului electric, care atinge oriunde pe suprafaţa planetei, în medie, 75 de volţi/m. Când se apropie o furtună sau un cutremur, câmpul poate ajunge la 4000 de volti/m.

Sfantul si marele Mir 2

Sfantul si Marele Mir este untdelemn curat de masline, amestecat cu vin alb si multe mirodenii si aromate. Marele Mir este pregatit (fiert) cu o randuiala solemna in primele trei zile din Saptamana Patimilor si sfintit de catre Sfantul Sinod, in frunte cu Parintele Patriarh, in Joia Mare, la Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Slujba speciala de sfintire a Marelui Mir se oficiaza la intervalul de 3-4 ani, sau ori de cate ori cantitatea de Mir Sfant a Bisericii se epuizeaza si e nevoie de noi cantitati pentru necesitatile eparhiilor din intreaga tara. Sfantul si Marele Mir este folosit in Taina Mirungerii (dupa Botez), la sfintirea Antimiselor, tarnosirea si resfintirea bisericilor. In saptamana a sasea a Postului Mare, joi si vineri, inainte de Duminica Floriilor, ingredientele solide sunt maruntite si cernute prin sita. In Sambata lui Lazar, sunt aduse ingredientele, vasele si celelate unelte la biserica unde urmeaza sa aiba loc fierberea. Luni, in Saptamana Patimilor, dupa Utrenie se aseaza ingredientele, vasele si uneltele in mijlocul bisericii si Patriarhul venind in biserica, savarseste mai intai sfintirea apei. Acesta cadeste masa cu materiile, iar mai apoi, le stropeste cu aghiasma. In tot acest timp, ceilalti clerici canta Troparul si Condacul Rusaliilor. Dupa binecuvantarea ingredientelor se duce masa in locul destinat pentru fierberea mirului. Locasul este stropit de asemenea cu apa sfintita, impreuna cu vasele si uneltele. Preotul randuit toarna aghiasma ramasa intr-un vas mic si il aseaza pe foc. Apoi, acesta clateste cu aghiasma incalzita toate vasele, atat pe cele pentru fierbere, cat si pe cele pentru pastrarea mirului. Preotii randuiti sa participe la fierberea mirului, in toate cele trei zile, se vor imbraca in stihar, epitrahil, brau si manecute fara felon, iar diaconii, in stihar si manecute, fara orar. Pe tot timpul fierberii, luni, marti si miercuri, unul din slujitori citeste necontenit din Sfintele Evanghelii. Dupa Utrenie, preotul randuit pune pe foc un vas in care toarna o parte din vin si din ingrediente, fiind lasate sa fiarba vreme de 2 ore. Dupa ce focul este stins, vasul va ramane acoperit pana a doua zi. Dupa Utrenie, preotul randuit va pune din nou la incalzit vasul. Apoi, varsa continutul intr-un vas mai mare, adaugand si untdelemn. Din momentul in care untdelemnul firbe, vor fi adaugate si celelalte ingrediente, lasandu-le pe foc, timp de aproximativ 4 ore. Dupa ce focul este stins, se adauga ingredientul "moschus", iar vasul se acopera, lasandu-l sa se raceasca. Miercuri spre seara, dupa Pavecernita, preotul randuit transfera intr-un nou vas mirul, care sta la suprafata, fara a misca ingredientele care s-au sedimentat pe fundul vasului. Apoi mirul este din nou incalzit, iar, mai apoi, este strecurat in alt vas. Tot acum este adaugat si ultimul ingredient, “Opob alsamum” . Mirul astfel pregatit, este turnat apoi in alte vase care sunt duse apoi in altar si asezate pe masa anume pregatita. Înalta demnitate a Sfântului şi Mare Mir, acea “tainică” materie pregătită în mod corespunzător din untdelemn de măsline, vin curat şi mirodenii binemirositoare vine din faptul că Sfântul şi Marele Mir îl simbolizează pe însuşi Iisus Hristos. Această intimă legătură dintre Iisus Hristos şi tainica materie a Sfântului şi Marelui Mir este explicată de Sfântul Dionisie Areopagitul astfel: „Deci compoziţia Mirului ne arată, prin caracterul ei simbolic – dând formă Celui fără de formă – pe Iisus însuşi, ca pe izvorul cel bogat al simţirilor dumnezeieşti, celor binemirositoare; anume cum revarsă El – cu măsuri dumnezeieşti – în sufletele cel mai aproape de El (ca asemănare), aromele cele întru totul dumnezeieşti de care, sufletele încântate şi înveselite se umplu de simţiri (daruri – n.n.) sfinte şi gustă înviorarea cea duhovnicească. Pentru că mirosul cel plăcut, ce se răspândeşte prin participare divină, pătrunde în partea spirituală a fiinţei lor”.

Bitterul suedez 1

Bitterul 'suedez', considerat, de o mica parte si ignorat de o si mai mare parte, un veritabil elixir de viata lunga nu este de origine suedeza. Se pare ca cel care a preparat prima reteta a fost alchimistul Paracelsus. Cu ce scop a facut acest lucru, este greu de stiut. Poate in cautarile lui a vrut sa experimenteze pe cei din afara anumite rezultate..
Ce continea reteta originala este imposibil de stiut. Pe langa plante, compozitia mai continea si anumite preparate alchimice, ex. theriacul venetian si alte cateva despre care nu se mai stie nimic. Cel care a continuat reteta 'vulgara' a fost rectorul facultatii de medicina din Uppsala, Karl Samst, un cunoscut al lui Paracelsus. Cat stia acesta din reteta originala, nu ne mai poate spune, cert este ca ajuns la varsta de 104 ani, in toata plinatatea fortelor fizice, moartea survenindu-i in urma unei caderi de pe cal. Toata familia Samst a ajuns la varste impresionante. Dupa o perioada de celebritate a cazut in uitare pana acum 20 de ani, cand cartile Mariei Treben l-a repus in drepturi.

Vise taica...

Circumambulatiunea locasurilor sacre reprezinta un act de divinatie. In vechime cavalerii isi petreceau zile in sir inconjurand astfel de locuri asteptand raspunsul Divinitatii.
*
Diversele traditii conserva anumite ritualuri care in mod evident provin dintr-o structura coerenta comuna. Conexiunea dintre Sfantul si marele Mir, bitterul suedez, simplele ceaiuri si alchimie e mai mult decat evidenta.
Toate pastreaza in sine o anume legatura cu trunchiul unic. Intrebarea ar fi: cand si unde s-a produs uitarea?

Vise taica...

Strainul se uita in zare.. intoarse usor capul si in stanga lui descoperi ca il privea atent un cunoscut om politic. Elegant si sobru, fata ii era usor schimbata de cum o stia in mod obisnuit. Il privi in ochi si intalni rautatea cu care il invaluia.
Strainul avu un gand... intinse spre omul politic mana stanga cu cele doua degete cu care in copilarie inchipuiam un pistol si rostirea veni ca de la sine: 'Vreau sa-ti vad adevarata fata'; lasa ochii in jos si privi cum talpile politicianului se retrageau din pantofi si se preschimbau in copite iar gambele de umpleau de par. Niste aripi de intuneric ii crescura deodata pe spate care il inaltara intr-un zbor haotic asemanator unui balon umflat caruia i s-a dat drumul.
Strainul ii privi zborul si descoperi deasupra lui o luna portocalie, murdara, in jurul careia zburataceau ca niste muste in jurul unui bec zeci de fiinte cu aripi intunecate si copite. Cu mana dreapta si primele doua degete intinse facu niste semne al caror inteles parea stiut doar atunci si rosti cu linistea cristalina si nemiscata a luptatorului constient de confruntarea iminenta pe care el insusi a ales sa o poarte: 'In curand, intre noi, va fi o lupta.'

Fie ca sfantul arhanghel Mihail sa ne stea alaturi..

Reflexii...

Am de povestit un sir de intamplari separate care s-au legat intr-un mod aproape miraculos, la intervale maricele de timp, fara sa dea impresia ca la un moment dat se vor interfera intre ele.
Iata, deci: am luat la recitit o povestire a lui Mircea Eliade, 'Secretul doctorului Honigberger'. Dincolo de fantasmagoriile debitate de scriitor din care reiesea fie ca ori habar n-are si vorbeste doar din imaginatie, fie ca ascunde in spatele fictiunii lucruri de care vrea sa aminteasca doar in treacat, un amanunt mi-a atras atentia: un experiment al doctorului Zerlendi; acesta inaintase in practica pranayamei pana la un nivel exceptional, iar unul dintre efecte a fost iesirea din timp. Se barbierea inainte de experiment, efectua un sir lung de respiratii apoi intra intr-o transa care il tinea un timp indelungat dupa care isi revenea la fel de proaspat ca atunci cand intrase. Timpul care trecuse peste el, o saptamana uneori, nu il afecta in nici-un fel. Transa debuta cu o expiratie, corpul ramanea inert, dupa care isi revenea cu o inspiratie dupa un foarte lung timp.
Dupa lectura aceasta mi-au venit in minte doi sfinti: Bernardette Soubirou, al carei trup perfect este expus intr-un sicriu de sticla undeva la Lourdes si Padre Pio, al carui trup ramas intr-o stare fel de perfecta este expus la San Giovani Rotondo.
Intrebarea este: de ce acesti sfinti si-au pastrat corpurile? Ca ele sunt incoruptibile ca dovada a sfinteniei este un fapt incontestabil, dar puteau fi sfinti si fara sa lase corpuri perfecte in urma. La ce le mai trebuie corpuri daca s-au mutat la Domnul? Raspunsul a venit singur: pentru ca trebuie sa se intoarca. Sunt sigur ca nu sunt singurii care si-au pastrat trupurile intacte dupa moarte; sunt sigur ca mai sunt multi altii, nestiuti (vezi Paul Brunton, Egiptul secret), care vor sa fie de fata la venirea Mantuitorului. Sunt sigur ca acestia vor juca un rol extraordinar de important.
Catedrala mantuirii neamului, se doreste construita inca de dupa Razboiul de Independenta. Acum s-au pus primele baze, s-au facut planurile, s-a inceput turnarea fundatiei. De ce acum?
Sincer, imi place sa cred ca asistam la semnele sfarsitului veacurilor; sincer, imi place sa cred ca vom fi martorii unor evenimente carora imaginatia nu le poate da forma. Sincer mi-ar place sa fiu ca batranul Simeon, care nu voia sa moara pana nu L-a vazut pe Mantuitor nascut...
Asta este gandul meu.. asa sa ne ajute Dumnezeu..

Regimul macrobiotic Oshawa

Regimul nr.7 al dr. George Oshawa din Japonia este un regim alimentar sever, dar totodată foarte eficient în eliminarea a aproape tuturor bolilor produse de excesul de energie YIN, inclusiv CANCERUL, şi permite totodată o echilibrare gradată a fiinţei din punct de vedere energetic (YIN-YANG).

Regimul prevede ca pe o durată de 10 zile să se consume exclusiv cereale yang: grâu, orez, hrişcă şi mei în orice combinaţie sau proporţie dorim, fierte sau coapte, singurul ingredient admis fiind sarea. Acest regim poate fi repetat de mai multe ori (în grupe de câte 10 zile) cu o pauză de trei până la 5 zile între două astfel de grupe, timp în care se pot consuma şi alte alimente, de preferinţă tot YANG, până când se obţine efectul dorit, adică eliminarea definitivă a bolii sau a dezechilibrului cu care ne confruntăm.

Efectele regimului Oshawa

Pe lângă faptul că înlătură aproape orice boală, acţiunea acestui regim este extrem de purificatoare; traseele subtile energetice din corpul uman (NADI-urile) sunt curăţate de multe impurităţi care îngreunează circulaţia energiei subtile prin corp. Această purificare generală are drept efect imediat o limpezime şi o claritate considerabilă a minţii; digestia devine mai bună, secreţiile hormonale sunt reglate. Ochii devin strălucitori, iar tenul devine curat şi luminos; fiinţa simte o inexplicabilă forţă şi poftă de viaţă, străine ei până atunci.

Este posibil ca la începutul realizării acestui regim să apară, la unele fiinţe umane, reacţii fiziologice neplăcute, uneori chiar violente, datorate în special unei purificări intensive şi unei dezintoxicări masive a corpului. Continuând însă cu tenacitate acest regim, aspectele neplăcute vor dispărea destul de repede, ele cedând locul unei cu totul alte condiţii fizice, psihice, mentale şi chiar unui metabolism diferit, mult îmbunătăţit. Chiar şi cei sănătoşi ar trebui să recurgă la cel puţin două astfel de regimuri Oshawa (de câte 10 zile) pe an, pentru o reîmprospătare şi o purificare generală a organismului.

Atragem atenţia încă o dată că în acest regim nu trebuie să se consume decât: grâu, orez, hrişcă şi mei şi absolut nimic altceva! Ca lichid, trebuie să se consume doar apă, de preferinţă cât mai pură. În continuare vă vom prezenta şi câteva reţete de preparate Oshawa.

Reţete:

În afară de reţetele cunoscute cu grâu, orez, hrişcă sau mei fierte în apă cu sare, vă mai prezentăm în continuare o serie de reţete mai elaborate care vă vor face mai facilă abordarea acestui regim.

1.Grâu, hrişcă sau mei copt

Se spală foarte bine grâul şi se pune în tigaie cu sare, în strat subţire, atât cât să o acopere. Se pune pe foc puternic şi se amestecă în continuu cu o lingură de lemn. Este foarte important ca focul să fie puternic, pentru ca bobul să devină crocant şi nu tare. Se coace până când boabele de grâu plesnesc toate şi îşi schimbă uşor culoarea. Se verifică dacă grâul a devenit crocant şi uşor de mestecat. Trebuie să aveţi grijă să îl luaţi de pe foc înainte de a se arde, deoarece începe foarte rapid să se închidă la culoare după ce s-a evaporat apa din boabele de grâu.
Pentru hrişcă sau mei se procedează analog, cu precizarea că acestea trebuiesc coapte fără a fi fost umezite în prealabil. În schimb, se adaugă sarea umezită pentru ca aceasta să adere la boabele de hrişcă sau mei.

2.Turtiţe din grâu

Se macină fin grâul (cu ajutorul unei râşniţe mecanice sau electrice), până devine făină. Se face o cocă din apă, sare şi făină de grâu complet, care trebuie să fie elastică, nici prea moale, nici prea tare. Se lasă cca. 2 ore să stea, până ce glutenul din făină face priză, după care se fac turtiţe care se coc fie în tigaie, fără ulei, la foc mic, fie în cuptor (care a fost încins din timp), iar tava în care se pun turtiţele sau covrigeii trebuie să fie şi ea fierbinte.
Dacă se coc în tigaie, se recomandă ca turtiţele să fie cât mai subţiri. La cuptor se pot face covrigi, batoane sau orice alte forme. Se procedează analog în cazul turtiţelor din hrişcă. Se recomandă să se facă turtiţe din făină de grâu amestecată cu făină de hrişcă sau/şi cu făină de mei, făina de grâu fiind în proporţia cea mai mare.

3.Supă de orez cu găluşte de grâu

Dintr-o cantitate mică de făină de grâu integral, apă şi sare se face o cocă moale (mai moale decât cea pentru turtiţe) şi se lasă să stea 15-25 de minute.
Din aceasta se fac găluştele, de mărime cât o nucă, şi se pun în apă clocotită cu sare. Se fierb circa 10 minute, după care se adaugă orez sau făină de orez. Se mai fierbe vreo 10-15 minute, amestecând des dacă am pus făină de orez pentru a nu se lipi. În loc de orez se poate folosi şi hrişcă.

4.Supă de tăiţei de hrişcă

Se prepară din făină de hrişcă măcinată fin, sare şi apă un aluat tare, care apoi se întinde cu făcăleţul pe o masă presărată cu făină. Se rulează apoi foaia obţinută şi se taie felii subţiri. Din aceste felii, când se desfac, se obţin tăiţei care se pun într-o sită şi se scutură de făină. Se mai ţin un sfert de oră să se usuce, apoi se fierb în apă clocotită cu sare timp de 10-15 minute. Opţional se poate adăuga şi o mână de orez pentru a „îmbogăţi” supa.

5.Terci de grâu şi orez

Se pune apă cu sare la fiert. Când clocoteşte, se toarnă, în ploaie, făină din grâu integral şi făină de orez, până se obţine o consistenţă de mămăligă moale. Atenţie! Şi grâul şi orezul se umflă la fiert, astfel încât va trebui să lăsaţi compoziţia mai moale şi să nu puneţi prea multă făină. Se fierbe circa 20-30 de minute, amestecând din când în când. Se poate realiza şi numai din făină de grâu sau numai din făină de orez. De asemenea, se poate realiza şi terci din făină de mei sau amestecat cu făină de grâu sau orez.

6.Terci de hrişcă

Este o mâncare foarte sănătoasă şi delicioasă, care poate fi consumată des în acest regim. Se prepară din făină de hrişcă măcinată peste care se toarnă apă clocotită şi sare. Se amestecă, obţinându-se o compoziţie moale care se lasă la umflat 15-20 de minute. Se observă apoi că făina de hrişcă a absorbit toată apa şi terciul a devenit consistent, fiind foarte gustos şi hrănitor.

7.Cremă de orez
Se prăjeşte moderat orezul până ce devine rumen. Se macină şi se adaugă la făina rezultată trei pahare de apă la patru linguri de făină astfel obţinută. Se fierbe totul aproximativ 25 de minute, adăugând apă dacă mai este necesar. Se sărează în final după gust.

Se mai pot consuma şi următoarele combinaţii:
- orez fiert împreună cu făină de grâu, hrişcă sau mei coapte;
- grâu fiert împreună cu făină de orez copt;
- hrişcă fiartă împreună cu făină de grâu copt;
- hrişcă înmuiată în apă rece cu sare timp de minim 1 oră.

(sursa: www.yogaesoteric.net)

Credinta vs cultura

Vorbind despre stereotipurile intelectuale ale vremurilor apropiate noua, in legatura cu cei ce savarsesc anumite fapte reprobabile, ne lovim des de expresia: 'este un incult', 'ia uite ce face, n-are pic de cultura', 'le lipseste cultura, dom'le, de aia fac asa' etc. La urma urmelor ce este acesta cultura despre care se zice ca te scoate din gregar si te salta intr-o zona usor elitista? Pare ca este un soi de autoeducare a comportamentului, legat de anumite informatii culese prin citit; un fel de corectura a gesturilor si cuvintelor care iti da apartenta la un grup de o inaltime morala superioara 'profanilor' cu porniri instinctuale; anumite cunostinte etalate in mod politicos in momentele de 'socializare'... Asemenea persoane culte, citite, politicoase, care isi alegeau comportamentele, gesturile si cuvintele din carti, care etalau cunostinte teoretice insipide doar ca sa aiba o conversatie fina si spirituala, erau cei numiti altadata snobi.
Nimeni nu va nega vreodata rolul pozitiv al cititului, al educatiei prin scris si citit, cultivarea bun-simtului etc..
Dar acest mod intelectual de corectare al comportamentului, aceasta 'cultura' care te inalta prin citit si atitudini elegante, este o pedagogie a compromisului, a acceptarii unor lucruri de dragul faptului de a parea un om cultivat, o educatie prin circumstantial si social flasc, scapa din vedere un aspect infinit superior si mult mai apropiat sufletului decat accesul la cultura: credinta.
Nu cunosc vreun intelectual, nici din citit si nici personal, despre care sa fi auzit ca este o fiinta absolut integra, cu forta morala si putere interioara. Daca totusi a existat, acel om a fost in mod sigur si un om cu o puternica credinta.
Ce este credinta? Fata de modul alambicat in care se defineste cultura, credinta o enuntam simplu, crestineste vorbind: este rezonanta, afinitatea intima cu Fiinta Suprema, cu Tatal prin Isus Hristos. Atat.
Ce invataminte atat de inalte putem trage, citind sau cultivandu-ne comportamentul prin compromis social, si nu le putem trage experimentand apropierea de Dumnezeu? Oare nu sunt infinit mai inalte, mai pure, mai reale si mai de folos inspiratiile divine decat prefacatoria intelectuala?
Dumnezeu este, la urma urmei, sursa din care izvorasc toate, atat binele cat si raul. Filtrul nostru intelectual si pervers face ca lucrurile simple si de bun simt sa devina murdaria gesturilor de bon-ton, a cosmopolitismului acceptat cu o vointa moale si a elitelor educate prin citit imitand personaje din carti.
Aceasta educatie nu ar putea-o face cu mult mai bine Dumnezeu insusi? Oare modelul suprem, Isus Hristos, nu ar fi un ideal comportamental si moral cu mult mai demn de urmat decat autorii prostiti de mirajul reusitei si mentinerea cu succes in plan social?
Cuvantul perfect prin el insusi este un superlativ absolut, dar in cazul lui Hristos putem face exceptia sa-l numim 'cel mai perfect model divin si uman spre care putem tinde. Nu exista mod mai prefect, mai inalt, mai de dorit decat urmarea lui Hristos. Prin Hristos, Domnul nostru, avem acces si la comportament just, si la gandire justa, si la bun simt, inspiratii divine... Prin urmarea lui Hristos, lumea nu ar fi doar mai buna, ar fi perfecta, paradisul ar fi ceea ce am vedea si trai toti zilnic, minut cu minut si secunda cu secunda.
Diferenta dintre cultura si credinta este ca cea dintre confucianism si taoism. Cultura si confucianismul elaboreaza cai de educatie prin supunere fata de conventional, de circumstantial, o armonie fortata intre locuitori bazata pe ideea cultivarii personale a comportamentului si a supunerii fata de superiori. Taoismul si Credinta in Fiinta suprema proclama exact contariul, armonia dintre om si cer produce armonia universala din care toate curg de la sine, prin ele insele, prin propria lor miscare si succesiune.
Un efort initial este necesar chiar si la inceputul parcurgerii caii divine, dar mai apoi rezonanta fiind stabilita lucrurile se vor eleva treptat pana la identificare.

Simboluri sau evenimente cosmice?: Egregorul. Binele si raul. 2

Una dintre metodele sintetice de a intari un egregor creat recent, cea mai simpla si mai aplicata, de a-i da putere si de a-l impune, este aceea de a implementa in randul constiintelor ce alcatuiesc un egregor ideile celuilalt. Exemplul cel mai aproape de noi este tot cel cu Statele Unite. Orchestrarea perversa si impunerea prin muzica si film a unor gesturi, a unor fraze, a unui mod de a gandi tine de acet lucru. Europa conservatoare a fost usor-usor convinsa sa adopte gesturile, tipicurile si chiar un mod infantil de gandi si actiona total nespecifice ei. Sobrietatea occidentala si veselia rurala a estului tind sa fie inlocuite, prin persuasiune, de imbecilitatea nord americana si civilizatia consumista. Aceasta 'lucratura satanica' se petrece chiar si intre statele aceluiasi continent; tinerii, mai ales, asa-zis destupati la minte si eliberati de influenta egregorului locului unde au trait vin cu ideile si influentele locului unde au studiat.
Pericolul uniformizarii si contopirii egregorilor intr-unul singur, asa-zisa uniune europeana, inabusa si atrofiaza toate fibrele si puterea de sustinere a celor tinuti in afara. Prin capitulare, cedezi totul: fiinta, constiinta, creativitatea proprie neamului si locului. Constiintele egregorilor sunt mai mult sau mai putin influentate de puterile celeste sau infernale. Am mai vorbit despre asta. Unele popoare sunt direct sustinute de celest, altele de infern. Fiecare are misiunea lui dictata de Creator. Umanul care se opune si contruieste impotriva Creatorului se opune de fapt ordinii si armoniei divine. Creatia se opune Creatorului printr-o actiune luciferica de asumare a rolului autoproclamat demiurgic.
Raul nu este personal si nici individual. Raul este o stare cosmica de echilibru. Raul exista si persista prin Vointa Divina ca obstacol si metoda de incercare a celor ce vor sa cunoasca calea binelui. Raul este autocunoasterea. Este ridicarea omului dintre animale si afirmarea lui. Este evolutia lui doar pana la un anumit nivel. Este calea cunoasterii binelui. In faza de trezire, de umanizare a individului este imposibil sa acceada direct la sfintenie. Ca sa faci binele trebuie sa stii ce sa nu faci. Trebuie sa fii dat odata piept cu raul, sa-l fi cunoscut. Realitatea raului este minciuna si iluzia ca el este singur. Binele intotdeauna va fi langa tine sa echilibreze. Doar sa asculti glasul incet si critalin ca un susur de izvor care te indeamna spre mai sus. Sa faci rau individual nu se poate. Rezonanta individuala cu raul nu exista. Raul fiind o stare cosmica, savarsirea raului este inca o caramida la constructia universului luciferic. Un egregor planetar profund imbibat de luciferianism va fi o sursa de dezechilibru galactic. O planeta adormita, cu un spirit protector inca netrezit, va fi colonizata de egregorul luciferic si preluata.
Este profund intelept si practic si necesar sa ramanem fii ai acestui Univers, Razboinici ai Luminii, constiinte treze si impenetrabile; sa nu facem nici o concesie raului sub orice forma ar fi el: de la aruncatul hartiilor pe strada pana la vorbele de ocara aruncate fara motiv unor situatii sau fiinte. Sa incercam sa simtim ce vrem si ce anume ne este specific; sa nu lasam nici un stereotip, gest sau cuvant, sa asfixieze fiinta nationala.
Miscarea Legionara, o incercare salutara a tinerilor de primenire a spiritului crestin de lupta si jertfa, a sfarsit in sange. Frica e punctul de pornire al raului. Intregul univers ne sta alaturi.
Inchei cu memorabila spusa a papei Ioan-Paul II la inceputul pontificatului lui: Sa nu va fie frica!!

Simboluri sau evenimente cosmice?: Egregorul. Binele si raul. 1

In perioada de dupa revolutie au inceput sa fie vehiculate si prin mediile noastre 'spirituale' anumite cuvinte si expresii, mai mult sau mai putin bine explicate. Evident, nu am pretentia ca aici si acum eu sa o fac mai explicit decat alte persoane, dar am sa-mi incerc propria varianta, cu speranta ca undeva am sa reusesc, macar mie sa-mi explic.

Cuvantul egregor are o sursa incerta. Ar putea proveni din greaca veche, din 'egeiro' (din care provine si numele Grigore) insemnand 'atent', 'supraveghetor'. Ne putem da seama, deci, cam care ar fi functia unui egregor. Cum ia nastere? Suma constiintelor care fac un lucru, care executa ceva sau locuiesc intr-un anumit loc, se condenseaza si devine ceva. Nu poate fi numit egregorul ca o fiinta constienta, mai degraba ca fiind o fiinta energetica, un cumul de energie, mai elevata sau nu, la care se tot adauga cu fiecare secunda care trece, ceva, si care hraneste la randul ei pe cei care o alimenteaza. Ca exemple: egregorul fotbalului, al unui popor, al unei grupari spirituale autentice sau satanice. In cazul ultimilor doi, putem vorbi despre egregori creati direct de o fiinta spirituala sau infernala, hranita direct din sfera proprie de forta, care la randul ei ii hraneste pe cei cu rezonanta specifica, care la randul lor o hranesc cu energia proprie sau sacrificii umane si animale, in cazul grupurilor cu conducatori din sferele infernale.
Exemple: crestinismul, izvorat direct din Fiinta primordiala, Tatal cel Atotputernic si din Fiul Sau Unic, Isus Hristos avand ca inspirator si pastrator pe Duhul Sfant apoi intarit de sangele martirilor; in cel de-al doilea exemplu pot fi incadrati satanistii, masonii, anarhistii si revolutionarii sangerosi de tot felul. Egregorul crestin este unic. Chiar daca este usor scindat in, inca, doua biserici purtatoare de Har, Ortodoxa si Catolica. Egregorul satanic este insa extrem de diferentiat, nuantat, amagitor si tentant. De la curentele politice de tot felul pana la sportul promovat cu atata ardoare.
In cazul egregorilor de popoare, sunt unii mai vechi si foarte puternici, de exemplu cel al Neamului Romanesc iar altii relativ tineri dar deveniti puternici pe cai sintetice si persuasiune; exemplu statele care au luat nastere in trecutul apropiat. Un egregor poate fi luat in posesie de spirite benefice sau satanice. Un egregor poate fi inlantuit sau inghenunchiat cu ajutorul demonilor sau a ritualurilor de magie neagra. Exemple: Egregorului Neamului Romanesc i-a fost inabusita robustetea si vitalitatea prin distrugerea si falsificarea repetata a Istoriei sale, atat intre granitele in care el se manifesta cat si din afara. A fost inlantuit prin ritualuri grele de magie neagra. Toti cei inspirati de egregor si astfel prin diverse mijloace sa ajute astfel la trezirea lui au fost suprimati. Mihail Eminescu, Barbu Catargiu, Corneliu Zelea Codreanu si multi altii sunt doar cateva exemple. Egregorul Statelor Unite, chiar daca initial creat masoni, spiritul tanar si avantul pe care il dadeau formarea unui nou stat tindea sa se elibereze; politicile ulterioare, uciderea in masa a indienilor si a animalelor salbatice, promovarea sclaviei, consumismului si a razboaielor a facut ca pana la urma acest egregor sa fie preluat in proportie aproape completa de catre satan.
Sunt grupuri care actioneaza din umbra, la porunca marelui inselator, tatal minciunii si al ticalosiei la uniformizarea si unirea tuturor egregorilor. La supunerea lor in fata unuia singur: satan. Uniunile de state, tind sa sclavagizeze prin politici perverse tot restul ramas. Prin constrangere si amenintarea cu forta sa renuntea la identitate si sa se uniformizeze in religie, cultura, alimentatie si toate celelalte pentru a putea ramane in viata.(Din pacate, coeziunea, unisonul si obedienta acestor grupuri in fata conducatorului, sunt cu mult superioare organizarii crestine. La urma urmelor crestinatatea este un mod de viata liber si vesel, lipsit de incrancenare. Totusi, in momente de restriste, randurile trebuiesc stranse si iesirea cu arma in mana este necesara.)
Mai departe vom vedea legatura dintre individual si cosmic. Marea legatura din faptele zise personale si cosmos.