Spiritualitatea carmelitana

Momentul actual, cautarea spirituala moderna, urmareste misterul in dauna a ceea ce se vede, a ceea ce este vizibil, considerand ca ceea ce este la lumina este nevaloros. Cauta cu asiduitate ritualul ascuns, lucrul facut in umbra, supunerea fata de forte pe care nu le cunoaste, pe care crede, din spusele altora, ca le va cunoaste, pe care intr-un final le va supune si ii vor conferi un adevar. Apoi din adevar in adevar va obtine Cunoasterea, Gnoza. Sa nu uitam ca fortele ascunse au propria lor pesonalitate, propriul lor fel de a fi, modul lor specific de a se hrani, si doar gandul ca de pe o zi pe alta vom putea fi stapanii lumii oculte este deja nebunie. Cunoasterea in sine este complementarul Credintei. Cand Credinta lipseste, Cunoasterea va fi motorul care te va tine pe Cale, ghidul care te va conduce la experiente care iti vor trezi in suflet mugurele Credintei.
Exista insa persoane carora nu le este harazita nici Cunoasterea nici Credinta, ci doar un impuls de a cauta, de a se orienta si de a fi in comuniune cu fiinte sau grupuri de fiinte care, mai mult sau mai putin benefic orientate, construiesc sau sunt pe Cai deja construite. Aici e nivelul cel mai periculos, aici este intrarea pe niste drumuri cetoase, unde dramul de constiinta si bun simt primit ca dar la nastere, prin Botez, devine esential.
Exista organizatii care isi desfasoara activitatea dincolo de ochii profanilor, care merg pana la a sacrifica semeni de-ai lor pentru scopul egoist de a sti, a putea sau a avea. Puterea personala astfel obtinuta este modul prin care se vor manifesta pentru o mai mare putere de a acumula, de a se baga in viata celorlalti si de a le face viata un cosmar. Pacatul si mai mare este ca odata cu dorintele egosite, fac loc si manifestarii, prin posesia corpului fizic, a entitatilor malefice. Acestia, sub masca Caritatii si a Omeniei, vor penetra cu nesimtire lumea, la toate nivelurile, pentru a o murdari cu idei impure si gretoase.
Lumea insa, ca orice fiinta vie, pentru a se apara de virusii mortali, are si anticorpi. Faptul ca inca existam o datoram acestor anticorpi, care actioneaza pe fata, la lumina soarelui si a lunii, sunt vizibili, stim cine sunt.
Biserica, cea purtatoare inca de Har, ma refer la cea romano-catolica cu ramurile ei si la cea ortodoxa, a ajuns la forma ei perfecta: dogma este stabilita, ritualul la fel, libertatea de a te alatura sau nu este maxima. Acum depinde doar de noi sa devenim madularele curate ale acestei lumi, sa devenim mana care tine arma data de Divin, in lupta contra tentativei ucigatoare de a orienta constiinta catre alti zei si fiinte din subplanurile ascunse ale Universului, decat Tatal.
Unul dintre grupurile luminoase, care tin inca flacara Adevarului este Ordinul Carmelitan. Fara un fondator anume, desi drept initiator al vietii spirituale carmelitane este recomandat Ilie si grupul lui de ucenici, Ordinul a luat nastere din grupurile de cruciati, posibil si templieri retrasi, care au dorit sa ramana in Tara Sfanta, dupa cucerierea ei de catre crestini, numerosi credinciosi care insotisera armata cruciata, etc. Muntele Carmel, in fapt un lant de dealuri langa Nazareth, era deja un loc cu o istorie mistica indelungata. Era locul unde Ilie se retragea dupa 'luptele' duse cu preotii lui Baal, era locul unde proaspetii convertiti la crestinism de catre apostoli, se retrageau langa grota lui Ilie si inaltau cantece de slava si devotiuni catre Cel Prea Inalt, catre Fiul Tatalui, Isus, si catre sfanta Fecioara Maria.
Unuia dintre venitii la Carmel, Simon Stock, un irlandez care a fugit de-acasa la varsta de 12 ani si a trait ca eremit in scorbura unui copac, Sfanta Fecioara i-a aparut intr-o viziune si i-a daruit vestitul scapular si promisiunea cu mantuirea celor cel vor purta.
Intreaga traditia a acestui Ordin tine cumva de lupta, de infruntarea cu fortele raului. Incepand cu Ilie, cu templierii si cruciatii retrasi si continuand cu intreaga pleiada de sfinti si vizionari care au apartinut acestui Ordin, toti au avut, chiar daca nu cu arme fizice, de dat o lupta cu fortele intunecate. Unii au castigat lupta, altii inca se mai lupta iar cate unii mai si pierd. Dar asta e viata..
Ordinul carmelitan a dat Bisericii pe cei mai mari mistici şi contemplativi: să ne gandim numai la sfanta Maria Magdalena de Pazzi, sfanta Tereza de Avila, sfantul Ioan al Crucii, Sfânta Tereza a Pruncului Isus si, în zilele noastre, Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi. Spiritualitatea lor e concentrata pe reculegere, tacere, contemplatie, ascultarea si meditarea cuvantului lui Dumnezeu şi rugaciune continua intr-un climat de simplitate, saracie şi munca, dupa exemplul sfintei Fecioare Maria, prima contemplativă a Bisericii.
Experienţa mistică a acestor sfinţi carmelitani poate fi de un mare ajutor celor care vor să trăiască un minimum de viaţă spirituală, să facă un minimum de experienţă mistică. De fapt, ce înseamnă experienţă mistică? Experienţa mistică este întâlnirea personală dintre om şi Dumnezeu, este experienţa prezenţei lui Dumnezeu cel infinit, este experienţa provocată de o acţiune specială a Duhului Sfânt. Un lucru mai puţin cunoscut e că misticii şi misticile carmelitane au avut experienţa mistică nu numai a lui Dumnezeu dar şi a Sfintei Fecioare Maria. Una din misticele carmelitane, Maria Petyt, îşi descria astfel experienţa: "Uneori îmi este dăruită o viaţă spirituală în Maria, o linişte în Maria, o bucurie în Maria, o lichefiere în Maria, a scufundare, o absorbire în Maria, o unire cu Maria". În noaptea de 5 martie 1584, Sfânta Maria Magdalena de Pazzi a simţit că Isus i-a schimbat inima cu inima Sfintei Fecioare. Aceeaşi experienţă a făcut-o Sfânta Tereza a Pruncului Isus care, la vârsta de 12 ani, experimentează prezenţa şi zâmbetul Fecioarei, care îi pătrunde sufletul şi trupul, o vindecă şi-i redă bucuria de a trăi. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza se destăinuia surorii sale Paulina:

"Mă simţeam cu totul învăluită în mantia Sfintei Fecioare. În acel timp făceam de serviciu la sala de mese şi-mi amintesc că făceam muncile ca şi cum nu le-aş fi făcut: acţionam ca şi cum aş fi avut un trup luat cu împrumut. Această stare a durat o săptămână întreagă. E o stare supranaturală greu de exprimat".

Din punct de vedere teologic, posibilitatea acestei suferinţe se explică simplu de tot. Trupul înviat şi glorificat al Mariei se bucură de toate însuşirile trupurilor înviate pe care le descrie Sfântul Pavel în prima scrisoare către Corinteni (1 Cor 15,45): e un trup spiritualizat, eliberat de limitele naturale ale timpului şi spaţiului şi, aşa cum trupul lui Cristos înviat se poate uni cu orice om din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ în Sfânta Împărtăşanie, acelaşi lucru îl poate face Maria cu orice om căruia îi acordă favorul prezenţei sale mistice.

Viaţa de intimitate, de comuniune cu Sfânta Fecioară are ca efect ceea ce scria unul din misticii carmelitani, Michele de S. Agostino: "Când Maria binevoieşte să-şi formeze copiii predilecţi, sădeşte în ei spiritul său... produce într-înşii virtuţile ei, temperamentul ei, modul ei de a acţiona, înclinaţiile ei".

Sfânta Fecioară imprimă mai ales trei din însuşirile sale într-un asemenea suflet. Prima: interioritatea, reculegerea, dragostea pentru tăcere, pentru meditaţie, pentru contemplaţie, formarea acelui climat în care Dumnezeu vorbeşte şi în care pot fi auzite şoaptele sale. Misticii carmelitani o numesc pe Maria: "Maica tăceri" (Mater silentii). Exclamă Sfânta Tereza a Pruncului Isus: "Cum îmi este din ce în ce mai dragă tăcerea ta grăitoare... Cât îmi eşti de dragă Fecioară în timp ce-i asculţi pe păstori şi pe regii magi şi păstrezi în inima ta toate aceste lucruri". Maria este modelul sufletelor interiorizate, a sufletelor care iubesc singurătatea, acea singurătate care este plină de prezenţa lui Dumnezeu. Omul în care nu locuieşte Dumnezeu iubeşte zgomotul, flecăreala, nu iubeşte tăcerea, reculegerea; explicaţia este simplă: omul se teme de pustiul, de golul din inimă. Acest gol încearcă să-l umple cu zgomot.

În al doilea rând, viaţa de intimitate cu Sfânta Fecioară imprimă în suflet, şi chiar în fizionomia omului, ceva din frumuseţea ei. "Cât eşti de curată frumoasă Marie, exclamă Sfânta Maria Magdalena de Pazzi. În frumuseţea ochilor tăi îşi găseşte bucuria, Paradisul, şi-şi aşează tronul Sfânta Treime". Sfânta Tereza de Lisieux, amintindu-şi de zâmbetele Fecioarei, spunea după câţiva ani: "Dintr-o dată, Sfânta Fecioară îmi apăru frumoasă, atât de frumoasă, cum nu mai văzusem vreodată ceva atât de frumos; faţa ei iradia de o bunătate şi de o frumuseţe de nedescris".
Iar Elisabeta a Sfintei Treimi: "Când citesc în Evanghelie că Maria s-a îndreptat în grabă spre munţii Iudeii spre a merge să împlinească datoria sa de caritate... mi-o imaginez păşind atât de frumoasă, atât de calmă şi maiestuoasă, atât de reculeasă în ea însăşi, în dialog cu Cuvântul lui Dumnezeu". Frumuseţea ei nu e doar o frumuseţe estetică. Frumuseţea ei e o rază a frumuseţii lui Dumnezeu care se transmite la cei ce trăiesc în intimitatea ei şi această frumuseţe e frumuseţea care salvează lumea despre care vorbesc misticii ruşi.
În sfârşit, viaţa de intimitate cu Sfânta Fecioară imprimă în inima omului acea compătimire faţă de toţi suferinzii lumii, de care vibrează inima ei. Ca exemplu, o putem lua tot pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea trăieşte, în inima ei, toată drama şi toate sfâşierile sufleteşti ale omului din timpurile noastre: disperarea, tentaţia de sinucidere provocată de ateism, de lipsa de sens a vieţii, de perspectiva prăbuşirii definitive în neant. Până în ultima clipă rămâne însoţitoare de drum a păcătoşilor, împărtăşind chinurile lor: "Haide, haide, bucură-te de moarte, căci îţi va aduce nu ceea ce ceri ci o noapte şi mai profundă, noaptea neantului". Tereza acceptă: "Doamne, fiica ta îţi cere iertare pentru fraţii ei, acceptă să se hrănească cu pâinea durerii şi nu vrea să se ridice de la această masă încărcată cu amărăciune la care mănâncă sărmanii păcătoşi".