Sub conducerea noilor conducători poporul prosperase. Primul, care încercase o reformă acum câteva zeci de generaţii, îi scosese din apatia care părea că îi cuprinsese pe locuitorii acelei ţări. Nu se mai ştie cum ajunseseră atât de delăsători, dar prin îndemnuri, recompense, dar şi prin legi foarte aspre contra nelegiuirilor, reuşise să-i trezească. Pământul foarte roditor al acelei tări zăcuse nelucrat ani în şir, iar apoi, an de an, părea că şi el fusese trezit din somnul în care-l lăsaseră locuitorii acelui loc. Îşi amintiseră de ocupaţiile celor de dinainte iar acum câmpurile, ogoarele şi grădinile gemeau de rod; păşunile, de asemenea, erau pline de animalele liniştite care păşteau iarba grasă. Ploile veneau la timp, verile erau blânde, iernile de asemenea. Părea că armonia şi frumuseţea binecuvântaseră din nou acele locuri. Ţara ajunsese vestită pentru dulceaţa fructelor şi mărimea legumelor; hărnicia şi abundenţa păreau că sunt noua stare de lucruri. Legile fuseseră uitate, hoţia şi nelegiuirea nu mai existau demult, binele era făcut firesc, fără vreun efort. Dar cum întotdeauna după urcuş vine şi un coborâş, noul conducător, fire calmă şi domoală de altfel, a început să viziteze şi alte ţinuturi. Acolo a văzut că oamenii care cumpărau din ţara lui erau pricepuţi la alte lucruri: în Ţara lemnului se făceau tot felul de obiecte şi vehicule din lemn; în Ţara metalelor tot felul de obiecte şi unelte din metal şi tot aşa.. Şi lemnul şi metalul erau necesare în ţara lui la lucrul pământului, iar la schimb dădea fructe şi legume. Dar conducătorul mai văzuse că pentru produsele din lemn şi metal locuitorii ţărilor primeau mai mult decât puteau consuma. O ţineau în petreceri prelungite, în ospeţe bogate, în cântece şi multă voie bună. Îşi aduse aminte de curtea lui unde oamenii erau serioşi şi puţin petrecăreţi. Ghimpele invidiei înţepa uşor, atât cât să-i schimbe inima. Revenit în ţară, începu cu un festival al recoltei... Oamenilor le placu.. Continuă cu alte sărbatori pentru diferite prilejuri. Oamenilor începuse să le placă distracţia. Lucrau la fel de mult, cultivau la fel de mult dar în loc să dea la schimb, foloseau pentru distracţia lor. Ce altă dată lua calea altor ţări, acum lua calea jocurilor: bătăi cu roşii, aruncat la ţintă cu diverse legume, fel şi fel de alte distracţii. Pe nevăzute şi pe negândite, soarele începuse să ardă mai tare.. ploaia parcă mai întârzia să vină exact când ar fi fost nevoie de ea... iarna parcă începuse să muşte mai tare.. totul se schimba.. Parcă şi oamenii.. Nu mai erau atât de serioşi, parcă nici de muncă nu le mai ardea. Tot ce se construise în atâtea generaţii se năruia într-una. Conducătorul, bătrân de acum, văzuse şi trăise decăderea în timpul vieţii lui. Parcă îi mai venise mintea la cap şi cu amar observa cum totul se duce de râpă. Îşi adună sfetnicii, ţinu lungi seri de sfat despre cum să facă ca ţara să-şi revină.. Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani de încercări zadarnice de revenire. Oamenii se răciseră cu totul, parcă nici frica de pedepse nu-i mai mişca. Într-o zi, unul dintre bătrânii sfatului veni cu vestea: undeva, la mare distanţă, dincolo de tărâmul cunoscut trăia un pustnic. Un înţelept. Poate că o ştafetă la el cu povestea dramei în care se afla ţara îl va îndupleca să vină şi să le dea nişte sfaturi. Zis şi făcut. Au fost înhămaţi cei mai buni cai la cea mai bună trăsură, au fost puse nişte daruri pentru bătrânul înţelept şi cei mai destoinici dintre tinerii împărăţiei porniră spre el. Mult, foarte mult le luă; când ei au ajuns la înţelept, conducătorul era deja mort iar un altul încerca să mai salveze ce era de salvat. Înţeleptul îi ascultă, închise ochii, medită o clipă apoi se ridică şi le spuse că îi urmează, doar că după ce vor isprăvi vor trebui să-l aducă înapoi. Drumul înapoi parcă nu mai dură atât, sau aşa li se păru. Odată ajunşi, înţeleptul ceru să fie plimbat prin ţară să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. După toate astea, întors la casa conducătorului, înţeleptul spuse că armonia dintre cer şi pământ este distrusă, mândria, începutul tuturor relelor, şi-a făcut din plin efectul iar echilibrul este aproape în totalitate zdruncinat. Nu va fi uşor dar nici imposibil. Inima oamenilor este schimbată, sentimentele sunt inversate. E nevoie de o forţă puternică şi de o călăuzire fără greş pentru a reuşi. Ce e de făcut? Înţeleptul s-a dus să mediteze în cea mai înaltă zonă a ţării, undeva sus aproape de vârful unui munte. Locuitorii, mai de voie, mai forţati să se adune la anumite intervale şi să-şi dorească din toată inima ca echilibrul să revină. Dar echilibrul nu doar pentru ţara lor ci pentru întregul univers. Oamenii au murmurat, aşa ceva este imposibil.. De ce pentru univers? Ei trăiesc aici... Şi au început... mai întâi cu nervi, apoi mai puţin agitaţi, apoi cu din ce în ce mai mult calm până ajunseră să facă lucrul acesta cu mare plăcere, iar unde erau adunaţi de oamenii de ordine, acum nu ar mai fi vrut să se oprească. Ploaia reveni la vremea potrivită, vara îşi domoli fierbinţeala, iarna se îmnuie până la a se confunda cu primăvara.. Înţeleptul care trebuia dus înapoi după ce isprăveau, acum ceru să fie lăsat să mediteze în vărful muntelui.. Parcă şi soarta ţării se schimbase cumva: munceau pentru strictul necesar iar în timpul liber intrau în acea dulce meditare la vastitatea şi echilibrul universului...