Statuia

Nu voia neapărat să intre în muzeu dar îi atrăsese atenția afișul. Arăta niște statui și anunța o expoziție de tablouri aduse din Italia. Se plimba relaxat pe sălile muzeului și se minuna de exponate. În rotonda muzeului era expusă o copie în mărime naturală a celebrului David, al lui Michelangelo, al cărui original se află la Florența. Se uita la linii, la proporții, la impresia pe care o lăsa.. I-a venit în minte conceptul platonician despre Lumea Ideilor, conform căruia fiecare reprezentare despre care se spune că este perfectă, are corespondent într-un plan, de unde prin inspirație, prin acces direct sau cine știe ce metodă, artistul o redă fie așa cum o vede, fie așa cum o filtrează personalitatea lui. Organizatorii așezaseră în jurul statuii niște canapele verzi, foarte confortabile. Nu era prima zi a expoziției, era chiar spre final, deci prea mulți vizitatori nu erau. Atunci se întâmplase chiar să fie singur. S-a așezat pe una dintre ele, față în față cu statuia. De la admirația liniștită a trecut la întrebări de genul ”dacă, redată prin ochii lui Michelangelo, arată aici, așa, oare cum o fi acolo de unde s-a inspirat, acolo unde a văzut-o?” Și-a schimbat locul de câteva ori. A încercat să surprindă perspectiva din cât mai multe unghiuri. Într-un final a găsit unghiul perfect: organizatorii amplasaseră statuia în așa fel încât să fie sub cât mai multă lumină naturală, ba mai mult, printr-un joc al întâmplării (oare?) una dintre draperiile sălii filtra lumina amiezii într-un fel foarte ciudat: fascicolul de lumină care venea de afară îmbrăca statuia intr-o culoare care o făcea să pară aproape vie. Se uita cu luare aminte, mintea îi lucra încet făcând tot felul de aprecieri, până când aproape fără să-și dea seama parcă se sesiza în adâncul ființei cum se cristalizează o stare de concentrare, parcă o luciditate rece își făcea loc, transformându-se dintr-un punct într-o formă dilatată care tindea să-i depășească conturul corpului. În mod normal nu suntem conștienți limita corpului fizic decât vag, forma pe care o avem ne-o dă privirea; dacă am închide ochii ne putem imagina că am putea fi orice. În cazul vizitatorului, simțea o dilatare a conștiinței dar într-un fel ciudat, știa că este în muzeu, că privește o statuie dar în același timp în fața ochilor se desfăceau ca niște file luate de vânt dintr-o carte, imagini tridimensionale ale unor lumi perfect existente, ale unor timpuri despre care știa că pot fi numite trecute sau viitoare dar care erau trăite ca prezent, toate, timp și spațiu coexistente într-o uluitoare simultaneitate, într-o concomitență de-o exactitate înfricoșătoare. Filele se pierdeau într-un spațiu în care înainta cu ochii sufletului până mișcarea s-a încetinit, orizontul părra că se încheagă într-un peisaj cosmic de-o frumusețe cutremurătoare. Orașe de-o întindendere aproape necuprinsă, în care trăia acea descriere a evaghelistului care descriind Noul Ierusalim spunea că oriunde te-ai afla în oraș îl poți cuprinde cu o unică privire pe tot, în cele mai mici și mai ascunse unghere; arhitecturi pe care mintea umană nici vorbă să le fi conceput în toată istoria umanității, deși parcă într-o vagă impresie unele clădiri cumva aduceau cu ceea ce curentele le-ar fi numit gotic sau baroc. Totuși, splendoarea splendorilor de pe pământ nici măcar palidă nu putea fi numită față de ce vedea aici. O intuiție superioară îi deslușea că tot ceea ce s-a construit vreodată, tot ceea ce s-a creat vreodată, tot ceea ce s-a inventat vreodată într-o direcție benefică, oriunde în acest vast univers, în miliardele de galaxii existente, aici își are sursa; toate inspirațiile care exprimă armonie, simfonie, sunt reflectate din acest loc. Nu este un plan al Ideilor volatile, al Ideilor din Mintea lui Dumnezeu, cele care subzistă și emană direct din esența dumnezeirii, acelea sunt dincolo de orice concept, dincolo de orice clasificare, de gând sau imaginație a vreunei ființe create, nici ființele angelice de cea mai înaltă treaptă nu pot zări acolo, în înfinitul minții lui Dumnezeu. Acestea pe care vizitatorul le putea contempla erau idei materiale, oricat de ciudat ar suna. Reflexia lor în univers este una materială, chiar dacă consistența lor dă impresia că este un produs al minții, chiar una superioară. .............. - Domnule, nu vă supărați, se apropie ora închiderii. Vă rugăm să vă îndreptați spre ieșire. - Da, mulțumesc, cred că am ațipit.