Poveste fără nume

Mănăstirea era de demult. Fusese durată de un om care nici măcar nu era călugăr. Era doar un bărbat cuprins de dorul retragerii din lume, prins din tinerețe de fiorul mistic al desăvârșirii. Un om simplu, dar puternic sufletește. Au dat din întâmplare peste el niște călători. Nu le-a vorbit, nu le-a spus nimic, doar au stat împreună, au împărțit cu el merindea, au făcut ce făcea și el. A doua zi dis de dimineață au plecat fără un cuvânt. Peste ceva timp s-a pomenit din nou cu ei. Nu și-au spus nimic doar pustnicul le-a încuviințat din ochi șederea. Și-au facut alături două colibe; așa a început o mică viață de obște. În timp s-au alăturat alții și alții. Nu exista nicio regulă, nu aparțineau de nimeni. Au fost vizitați de conducătorii unor culte, au fost chemați să se alăture, au fost forțați, amenințați, numiți eretici. Doar i-au primit, i-au ospătat, i-au ascultat dar au tăcut. Exista o viață spirituală extraordinară. În multe mănăstiri veneau oamneni împinși de sărăcia de acasă, de probleme nerezolvate în viață păcălindu-se că acolo le vor găsi finalitatea, fugari din diverse motive, lași.. Aici se alătura rar câte unul, dar cel care venea, venea din toată inima atras focul nevăzut de acolo. Timpul a trecut. În prezent erau vreo douăzeci de frați de diferite vârste. Am spus că era o efervescență spirituală extraordinară, pe care rar o vezi chiar și în mănăstirile obișnuite. Practicau o asceză moderată, rugăciunea lui Iisus, veghe; toate așa cum le-au moștenit de la întemeietor, fără să schimbe sau să adauge ceva. Mulți dintre ei aveau diverse haruri. Haruri despre care nici ei între ei nu stiau în ce constau din simplul motiv pentru că nu comunicau. Cel puțin nu verbal. Exista o înțelegere absolut desăvârșită: câteodată, câte unul se ridica și făcea ceva dupâ care revenea fără un cuvânt. Cei care, din întâmplare, poposeau pe acolo spuneau cu mâna pe inimă că simțeau ce trebuie să facă sau unde să se ducă fără ca cineva să le fi comunicat cu voce tare. Mulți dintre ei, să le spunem călugări, rămâneau ceasuri întregi în genunchi cu ochii la crucea din mica bisericuță. De asemenea, cei care poposeau acolo ocazional, spuneau, tot cu mâna pe inimă, că se vedea în jurul lor un contur de lumină.

Printre aceștia, doi dintre ei aveau o râvnă aparte. Nu se întreceau, dar era o bucurie specială în lucrarea lor. Dumnezeu le dăduse haruri aparte: unul dintre ei vedea profunzimea sufletelor; citea în ele ca într-o carte deschisă. Mai venea câte unul prin micul lor sălaș, iar acesta se ridica și se ducea tăcut spre vizitator, îl lua deoparte, își apropia fruntea de a lui și rămâneau așa timp îndelungat. La început se vedea o stinghereală din partea vizitatorului dar mai apoi ochii i se umpleau de lacrimi și o lumină se făcea văzută pe fața lui. Întorși în lume erau alți oameni. Celălalt, putea vindeca rănile fizice, boli de tot felul. Felul lui de a vindeca era identic cu cel al cărui har era să vindece rănile sufletești. Bineînteles că aveau o măsură a lor după care faceau toate aceste lucruri. Nu toți cei care treceau pe acolo erau și neapărat băgați în seamă. Se pare că aveau un tipar al lor după care făceau asta, o ”citire” dincolo de vizibil. Să fac o paranteză: exista o legendă în mica comunitate. Se pare că la o generație se întâmpla ceva, ceva grozav care punea în pericol însăși soarta comunității. Cei care știau, tăceau.. și mai erau unu, doi care puteau spune despre ce e vorba, dar tăceau. Se pare că întotdeauna pericolul fusese depășit. Cum? Doar bătrânii o puteau spune. Dar tăceau. Și așteptau. Am închis paranteza și revenim la cei doi monahi. De la o vreme, totuși, ceva se întampla. Parcă nu mai erau în apele lor, parcă lumina nu se mai arăta în timpul rugăciunilor lor, parca extazele se scurtau din ce în ce, parcă vizitatorii plecau la fel de răniți trupește și sufletește. La un moment dat cei doi își pierduseră complet strălucirea, dormeau până târziu, parcă deveniseră mai lacomi, tăcerea lor se transformase în șusoteală, iar șușoteala în voce tare. Vizitatori nici vorbă să mai fi avut. Ei, în ochii lor, nu se vedeau schimbați, îi vedeau schimbați pe frați. Cei tineri erau mirați de schimbare, bătrânii însă le porunceau din priviri să stea liniștiți. A trecut ceva timp așa. Poate câteva luni, poate câtiva ani. Dumnezeu nu pleacă nicăieri iar răbdarea lui e eternă. Într-o dimineață au constat că unul dintre cei doi nu mai era. Cel care vindeca rănile sufletești. Își luase puținul pe care-l avea și se făcuse nevăzut. Nimeni nu știe pe ce cărări l-a dus viața și care i-a fost motivația pentru care a părăsit locul. Celălalt, râmas singur, parcă s-a trezit din somn. Stătea zi și noapte în fața crucii din mica bisericuță și lăsa să-i cadă lacrimi grele. Nu mai mânca, nu se mișca din loc. Frații începuseră să se îngrijoreze, dar bătrânii le porunceau din priviri să stea deoparte. Zbaterea aceasta a fost îndelungată. Nu ni s-a spus cât, dar cu siguranță a durat. Într-o seară se adunaseră cu toții în mica bisericuță. Fratele stătea jos, sprijinit cu spatele de perete. Au început să se roage cu toții. Încet. Fără grabă. De când se petreceau toate acestea, parcă nici comunitatea nu mai era la fel. Aerul era străbătut de o senzație de agitație, de nerăbdare, ținute în frâu, dar putând să izbucnească oricând. Rugăciunea în comun îi liniștea. Deodată, fratele chinuit se mișcă. Respiră din ce în ce mai repede. Se pune în genunchi. Dă un strigăt și cu mâinile ridicate se înalță, plutind de la pământ. Ochii îi sunt plini de lacrimi iar lumina interioară erupe în exterior făcând să strălucească orbitor tot locul. Bătrânii închid ochii și mici picături de rouă sufletească le curg pe obrajii bărboși. A trecut și generația aceasta testul. * În timp ce frații se adunau tăcuți în mica bisericuță pentru rugăciunea în comun, își face apariția un bătrân în zdrențe, scofâlcit, cu ochii duși în fundul capului de suferință și plâns. L-au privit și s-a făcut loc. În vechiul lui loc.