Tabloul

Împăratul acelei țări era un mare iubitor de artă. El însuși picta cu mult talent, cânta la câteva instrumente tradiționale și era destul de avansat și în arta meditației. O mare parte din timpul său liber și-l petrecea în mănăstirile ascunse prin munți, în tovărășia călugărilor. Știa că dacă armonia era deplină sus și jos lucrurile stăteau bine. Poporul era fericit, providența își revărsa razele peste tot locul: ploile veneau la timp, vânturile și grindina nu distrugeau recoltele, animalele de prin păduri erau sălbatice doar cu numele... ...dar anul acesta erau nespus de fericiți. Din zece în zece ani împăratul organiza un mare festival de pictură. Tradiția se pierdea undeva în negura vremii, întreruptă fiind doar de războaiele ocazionale de care nici ei, în cursul lungii istorii, nu scăpaseră. Zilele de pace reluaseră și acest obicei, iar acesta era deja al treilea în timpul domniei acestui luminat împărat. Forfota și veselia începuseră cu mult înainte, încă de când crainicii împărătești anunțau la răspântii data începerii și depunerea candidaturilor pentru participanți. Erau mulți pictori cunoscuți în țară. Deja se vehiculau numele eventualilor câștigători, se rememorau lucrările pentru care juriul dezbătuse zile întregi până la alegerea celei mai bune lucrări. Concursul de ținea în marele palat al împăratului. Sălile vaste fuseseră împărțite și aranjate astfel încât sa-i poată primi pe toți concurenții și să le ofere spațiu suficient de lucru. Pe marea poarta se afișaseră numele participanților și locul de unde veneau. În ziua decisă, lumea curioasă se așeză pe două rânduri privind cu încântare la străinii care veneau de departe. Unii cu caii încărcați de saci plini cu scule de pictură, care în trăsuri urmați de mulțime de slugi care duceau bagajele, care pe jos.. Printre cei veniți pe jos era și unul foarte bătrân. Deși sărăcăcios îmbrăcat în roba sa stacojie, barba, pletele, foarte albe și lungi, stârneau admirație și șoșoteli. Pășea demn, având drept bagaj o traistă cu două pensule, culori și un sul de pânză cu o mărime impresionantă. Poate, de fapt, ăsta era lucrul care atrăgea luarea aminte asupra sa. Slujitorii domnești îi îndrumară pe pictori spre locul unde își vor lăsa bagajele și vor locui până la terminarea concursului apoi spre locul unde vor lucra. Deși nu era singurul îmbrăcat sărăcăcios, împăratul îl privi atent. Ceva din ființa bătrânului îi vorbea ființei lui lăuntrice. Ceva îi spunea că de la acesta vor vedea lucruri mărețe. Agitația se potoli. Pictorii începură să măsoare, să vizualizeze, să-și amestece culorile. Începu de fapt o altă febră: cea a creației. Împăratul se plimba cu mâinile la spate printre ei minunându-se de talentul lor ieșit din comun. Își făcură apariția animale fantastice, flori nemaivăzute, fructe exotice, peisaje parcă din alte lumi, personajele din desene te așteptai, parcă, să iasă din cadru și să-ți vorbească.. Ajunse și la bătrânul necunoscut. Acesta doar își întinsese pânza, mare cât un perete; ședea pe jos, dezbrăcat până la brâu, cu ochii închiși și picioarele încrucișate. La apropierea împăratului, întredeschise ochii și-l salută cu o ușoară aplecare a capului; salută și împăratul și trecu mai departe mirat că acesta încă nu se apucase, în timp ce ceilalți aproape terminaseră. Cele șase zile ale concursului trecură. Pictorii mândri de lucrările lor se dădeau mai în spate, se uitau după eventuale retușuri sau adăugiri; mândri nevoie mare își zâmbeau unii altora, fiecare purtând în sine siguranța măcar a unui loc printre cei mai buni. La sfârșitul zilei pânza bătrânului rămăsese tot albă. Împăratul clătină din cap și-și zise în gând că aspectul de înțelept al bătrânului pictor nu se potrivea deloc cu nimicul pe care-l arăta. Când să ia și pânza bătrânului acesta ceru un răgaz până a doua zi dimineață pentru o mai buna inspirație. I se acordă, în râsetele celorlalți și a privirii amare a împăratului. Dimineața următoare aproape că-l și uitaseră pe bătrân. Când acesta trimise să-i fie prezentată lucrarea, lumea era deja extaziată de minunile pe care scoseseră la iveală pictorii. Cei câțiva slujitori care încercaseră să aducă pânza întârziau. Era ultima lucrare de prezentat înaintea începerii lungii deliberări a juriului. Lumea își pierduse răbdarea. Apăru bătrânul pictor și-l rugă pe împărat ca cei care vor aduce lucrarea pe scenă să fie legați la ochi, altfel n-o vor putea face. Râsetele mulțimii se porniră. ”Fie, să-i facem pe plac. Doar a muncit pentru încântarea noastră, nu?”, spuse împăratul. Slujitorii legați la ochi aduseră tabloul iar alții dezveliră pânza. Toate râsetele încetară ca la comandă. Zăpăceala luă locul râsetelor prostești. Atenția luă locul zăpăcelii. Admirația profundă luă locul atenției. Tabloul reprezenta un peisaj de munte. Zgomotul cascadelor din tablou se auzea lămurit, răcoarea vântului tare de munte răzbătea până la ultimul om, frunzele se mișcau, ceața de pe piscurile din tablou se ridica ușor, păsărelele prinseră a cânta vrăjindu-i pe toți. Părea că singura realitate vie este tabloul, iar tabloul tăcut este lumea înconjurătoare, atâta liniște se lăsase. ”Acesta este tabloul meu pentru concurs și darul meu pentru tine, împărate”, spuse pictorul cel bătrân. ”Timpul meu s-a sfârșit, așa că prea multe nu mai am a spune. Te las cu bine, împărate, plec în visul meu. Și dacă cerul va vrea, poate ma vei vizita”. Atât spuse. Apucă o pensulă și trasă o potecă care începea de la marginea ramei și se continua prin pădure, șerpuind printre munți. Își puse traista pe spate, păși pe potecă iar mulțimea stupefiată îl privea cum se depărtează până dispăru cu totul...și odată cu el și poteca.