luni, 7 noiembrie 2011

Armonia si Nemurirea I

Toti am trecut pe langa diverse constructii, am ascultat muzica de toate felurile, am vazut locuri care ne-au placut, sau chiar am citit ceva.. Uneori parca am oftat, parca ceva s-a miscat inlauntrul nostru.. ceva ne-a mirat fara cuvinte; atunci am ridicat ochii spre cer si fara voia noastra parca ne-a venit pe buze: 'Doamne, cat e de frumos!'... Frumusetea care ne-a facut sa ridicam ochii, ne-a impins apoi sa cautam, sa stim mai multe despre motivul fascinatiei noastre. Unul, cel mai vizibil, ar putea fi Vechimea. Un al doilea pe care il vom descoperi cercetand mai in amanunt va fi fara doar si poate: Armonia. ..sau depinde de personaj si de ce-i sare in ochi mai repede. Vom vedea ca Vechimea este legata de Armonie. Se poate filozofa mult si bine: 'care a fost mai intai, Vechimea sau Armonia?', 'Vechimea a cizelat Armonia sau ea vine din adancul Vechimii, amandoua stralucind concomitent cu toate ale Tatalui? Acestea sunt discutii pentru cei care au timp de pierdut; pentru cei care se hranesc cu vorbe si ii hranesc pe cei asemenea lor, tot cu vorbe.. Iar un al treilea motiv este invaluit in Tacere. Este o explicatie interioara, care spune fara cuvinte, explica in trairi orice fenmen. Nu are o denumire. Unii ii spun 'al saselea simt', altii intuitie. Ce este totusi Armonia? Dupa dictionar, este o potrivire desavarsita a elementelor unui intreg, o concordanta perfecta intre sunete, om si natura, intre dimensiunile unei constructii etc.. Un sinonim al acestei perfectiuni intre toate elementele creatiei este Simfonia. Armonia, deci, daca ma pot exprima pleonastic, este Simfonia dintre toate elementele participante la viata, este muzica perfecta dintre fiinte si Univers. Sectiunea de aur. Secțiunea de aur (numită uneori și Raportul de aur, Proporția de aur, Numărul de aur) (sectio aurea în limba latină), notată cu litera greacă Φ (phi majuscul) sau și cu φ (phi minuscul), care se citesc "fi", este primul număr irațional descoperit și definit în istorie. El este aproximativ egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Euclid l-a denumit pe Φ ca fiind simpla împărțire a unui segment de dreaptă în ceea ce el a numit "medie" și "extremă rație". Iată cuvintele lui: "Spunem că un segment de dreaptă a fost împărțit în medie și extremă rație atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic". În secolul V î.Hr. matematicianul grec Hispassus din Metapontum a descoperit că Φ este un număr cu un număr infinit de zecimale, care nu prezintă nici o regularitate în repetarea lor (adică este neperiodic, și anume irațional). El a descoperit că Φ nu poate fi exprimat ca un raport între două numere întregi (de ex. 1/2;3/4;76/98;...etc.). În literatura matematică de specialitate secțiunea de aur mai are ca simbol și litera grecească τ (tau), luată de la cuvântul grecesc τομη, to-mi, care înseamnă "tăietură" sau "secțiune". Abia la începutul secolului XX matematicianul american Mark Barr i-a dat raportului numele de Φ (phi), provenind de la prima literă din numele celebrului sculptor Phidias, care a trăit aproximativ între 490-430 î.Hr. Cele mai mari realizări ale lui Phidias au fost statuile "Athena Partenos" din Atena și Statuia lui Zeus din Olympia. Barr a decis să-l onoreze cu acest gest, deoarece mulți istorici ai artei au susținut că acesta a folosit de multe ori secțiunea de aur în lucrările sale. În literatura dedicată matematicii distractive cele mai folosite nume sunt: Secțiunea de Aur, Raportul de Aur, Numărul de Aur și Φ. Dat fiind entuziasmul generat de acest număr încă din antichitate, am putea crede că numele de "Secțiunea de Aur" are origini vechi. Totuși anumite cărți prestigioase din istoria matematicii, precum Natura Matematicii în Epoca lui Platon de François Lasserre, sau O Istorie a Matematicii de Charles B. Boyer, plasează originea acestui nume în secolele XV respectiv XVI. Însă în cartea "Secțiunea de Aur:Povestea lui Phi, cel mai uimitor număr" de Mario Livio apare următorul pasaj: "Atâta cât pot eu afirma trecând în revistă mare parte din efortul de reconstituire a faptelor, acest termen a fost folosit pentru prima dată de Martin Ohm (fratele faimosului fizician Georg Simon Ohm, cel care a dat numele legii Ohm din electromagnetism), în a doua ediție din 1835 a cărții sale «Die reine Elementar-Mathematik» (Matematica pură elementară). Ohm scrie la subsol: «Această împărțire a unui segment de dreaptă în asemenea mod este numit în mod curent "secțiune de aur".» Aceasta arată că nu el ar fi inventat termenul, ci că folosea o denumire general acceptată. Faptul că el n-a folosit-o și în prima ediție a cărții sale în 1826 sugerează cel puțin că denumirea de Secțiune de Aur (în germană «Goldener Schnitt») și-a dobândit popularitatea abia prin anul 1830. Eventual denumirea fusese folosită și mai înainte în cercuri nematematice. Indubitabil este însă că, în urma cărții lui Ohm, numele «Secțiune de Aur» a început să apară în mod frecvent în literatura matematică germană și de istoria artei...". Catedralele. In a doua jumatate a secolului al XII-lea s-au petrecut mari transformari in Europa apuseana ceea ce a adus cu sine schimbarea caracterului artei medievale. O data cu dezvoltarea economiei feudale a crescut nevoia de schimb si de comert. In tarile din Europa de Vest au fost construite orasele noi, ‘ villes neuves ‘, ce au luat nastere pe malurile raurilor navigabile sau la incrucisarile soselelor. Cruciadele au contribuit la invigorarea comertului pe mare. Intre zidurile fortificate ale oraselor taranii puteau organiza rascoale pentru a scapa de dijma si a obtine libertatea. Nici inegalitatea proprietatii, nici diferentierea in corporatii si bresle n-a putut submina consideratia fata de munca. Aparitia noilor conditii de viata a fost insotita de o cuprinzatoare miscare spirituala. Temelia coceptiei despre lume continua s-o alcatuiasca religia. Nu se poate nega ca ea a constituit impulsul cel mai puternic pentru activitatea artistica din acea epoca. Credinta il insufletea pe om in actiunile sale de mare anvegura si indrazneala, indreptate inspre creatia artistica. Totusi arta gotica nu poate fi total identificata cu sentimentul religios al acestei epoci. Ca si artistii altor vremuri, cei din aceasta epoca se preocupau in creatia lor si de probleme de arta. In secolul al XIII-lea costiinta religioasa a oamenilor era puternic zdruncinata. Vechile texte religioase erau interpretate intr-un chip nou de unele secte. Calugarii care petrecusera ani indelugati intre zidurile manastirilor trebuiau sa mearga in mijlocul poporului, sa citeasca predici si sa caute expresii pe intelesul maselor, invataturile religioase urmand sa capete un sens uman mai adanc. Orasele au devenit centrele cele mai importante ale miscarilor spirituale. S-au intemeiat universitati din cadrul carora au pornit mai multe controverse filozofice. In arta, noua oranduire a vietii si-a gasit cea mai puternica expresie in catedralele gotice. De obicei, catedralele erau inaltate in piata orasului care era deschisa in toate partile. Constructia presupunea existenta unor mijloace materiale largi, de aceea cand se hotara inceperea constructiei unei catedrale erau trimisi solii in imprejurimi pentru a strange danii. Dupa strangerea unei sume indestulatoare se incepea constructia, adesea ridicandu-se numai altarul principal unde se tinea slujba. Din cauza razboaielor sau molimilor unele nici nu mai erau terminate sau constructia lor era definitivata in alt stil (flesele catedralei din Chartres au arhitecturi diferite, aduse insa la un acord armonios). Cele mai vechi catedrale au luat nastere in Franta, construirea catedralelor ulterioare fiind stimulata de regalitate (lucru dovedit de prezenta figurile regale pe fatadele catedralelor). Pentru constructia unei catedrale era nevoie de unitatea intregii comunitati si convingerea puternica necesara transmiterii entuziasmului urmasilor ce vor lucra generatii la rand pentru implinirea idealurilor artistice. La constructia catedralelor participau multi oameni. Reprezentantii administratiei orasenesti se preocupau in amanunt de toate problemele constructiei iar preotimea, teologii isi aduceau partea lor de contributie erudita la realizarea constuctiei. Aportul hotarator apartinea breslelor de mesteri constructori, zidari si cioplitori in piatra. Printre ei arhitectul avea un loc de seama: participa la constructie, lucra alturi de zidari cioplind piatra sau urcand pe schelele catedralei aflata in constructie. Majoritatea constructorilor acelei vremi au ramas anonimi dar s-au pastat si cateva schite ale unor personalitati puternice. Catedrala gotica uimeste prin proportile ei chiar si pe omul modern. Cand oamenii acelor vremi paseau pe sub boltile inalte ale catedralei erau cuprinsi de o emotie deosebita. Prin turnurile lor ascutite dar si prin portalurile splendide catedralele gotice fac si pe dinafara o impresie deosebit de incantatoare dar ele impresioneaza si mai puternic prin interiorul lor. Spatiul interior - un mediu aerian imaterial in care paseste omul- a dobandit aceeasi forta de a declansa emotii artistice ca si imesele mase de piatra din Orient sau ca delicat daltuitlele forme ale constructiilor lacasurilor din Grecia Antica. Acest spatiu cuprinzator nu era conceput ca un lacas pentru savarsirea sacramentului ca la Hagia Sofia din Constantinopol. Spatiul fusese creat atat de cuprinzator, avand in vedere omul real: in imensa nava centrala si in navele laterale, care erau legate de ea, mase de oameni stateau in timpul slujbei cu fata spre rasarit. Prin volum si inaltime catedralele gotice le depasesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice. Esential este insa faptul ca in ele se poate respira usor si liber, ca in ele privirea nu se loveste de formele masive aflate in penumbra ci imbratiseaza dintr-o data intregul spatiu. Oamenii care se refugiasera in oras venind din sate, trebuie sa fi fost cuprinsi de un sentiment de mandrie si libertate atunci cand paseau pe sub boltile unei catedrale gotice. Catedralele erau folosite nu numai pentru serviciul religios, acolo aveau loc si reprezentatiile cu "misterele" in care episoadele bibliei erau puse in scena ca un spectacol instructiv si trezind uimire adanca. Pentru oamenii din acele vremuri semnificatiile catedralei nu se rezumau numai la aceasta. Omul cauta pretutindeni o expresie a misteriosului si inexprimabilului, a ceea ce simtea si dorea in mod nelamurit. Clericii invatati au dat constructiei bisericii o interpretare alegorica: catedrala simbolizeaza biserica crestina; cladirea se compune din diferite pietre, asa cum comunitatea era alcatuita din membri izolati; lumina razbatea prin ferestre intocmai cum patrundea invatatura bisericii in constiinta oamenilor; planul in forma de cruce al bisericii amintea de suferintele pamantesti ale Mantuitorului. Cand intri intr-o catedrala, descoperi ca partea ei inferioara este cufundata, de obicei, in semiintuneric; aici domneste o lumina neavand nimic deosebit, uniforma si cenusie; se pot recunoaste articulari marunte ce corespund, ca proportii, obiectelor pamantesti, cum si o logica lucida si stricta a constructiei, o alternanta de grupuri de coloane cu pilastri si intercolumne; aici totul corespunde dimensiunilor fapturii omenesti. Dar daca ridici privirea in sus zaresti bolta care pluteste ca un baldachin deasupra salii semiintunecate si a partii ei inferioare. De acolo de sus izvoraste o lumina clara, de sub bolti rasuna cristalinele voci ingeresti ale corului invizibil. Doua lumi se contopesc aici intr-o imagine artistica unitara. Constructia este strabatuta de un elan impetuos, spiritul omului este cuprins de aceasta miscare si este constans sa i se daruiasca. Sentimentul deosebit de clar al infinutului iese la iveala din toate detaliile compozitiei, pana la arcul ogival, motivul preferat al arhitectilor gotici. Arcul in ogiva se compune din doua portiuni de arc rotund care se intretaie si ale caror capete se pierd in infinit. Intrarile catedralei romanice erau adesea situate pe fetele laterale, de aceea, de indata ce intrai, te gaseai in mijlocul navei principale si puteai sa cuprinzi cu privirea partile dinspre apus si dinspre rasarit, care se echilibrau intre ele. Intrarea catedralei gotice se afla, dimpotriva totdeauna pe latura vestica, cand intri in catedrala esti surprins de miscarea impetuasa orientata spre rasarit. In gotic, zidul masiv al bisericii romanice s-a transformat intr-o dantela de piatra transparenta; zidul consta aproape integral din ferestre cu geamuri colorate, care alcatuiesc partea lui superioara si reprezinta sursele de lumina cele mai imporatante. Lor le corespunde rozeta aflata in ferastra din peretele de vest. Galeriile deschise sunt inlocuite printr-o galerie longitudinala incastrata in grosimea zidului, triforiul care n-are nici o utilitate practica ci slujeste doar pentru reducerea apasarii asupra zidului. Altarul bisericii romane era alcatuit din corpuri de constructie independente, din diferite capele. In biserica gotica capelele se contopesc unele cu altele si alcatuiesc o cununa abia delimitata de restul bisericii printr-un sir de stalpi. Nava transversala a bisericii romanice nu mai este separata ci se contopeste cu celula principala a bisericii. In biserica gotica domneste o lumina uniforma imateriala. Cel care se afla in catedrala cu greu isi poate da seama ce moment al zilei este; ferestrele multicolore ard cu incandescenta unor lumini limpezi dar nepamantesti. Multe catedrale gotice care se inalta deja de secole fac dovada ca toti constructorii lor stapaneau perfect legile staticii si stiau sa subordoneze calitatile statice ale pietrei fata de conceptiile proprii. In catedrala gotica este greu sa faci distinctie intre partile neportante si sprijine, intrucat amandoua se imbina intr-un avant nestavilit. Pilastrii au capiteluri pe care se sprijina arcurile, dar micutele colonete subtiri care sunt lipite de ei transforma pilastrii intr-un manunchi de elemente ce se continua cu nervurile boltilor. Acestea sunt reunite in varf si alcatuiesc o nervatura a boltii cand quadrupla cand sextupla. Coloanele angajate sunt arcuite orizontal in mai multe puncte dar liniile lor verticale se repeta de atatea ori incat dispare chiar si delimitarea dintre linii si bolta. Confruntarea scheletului puternic cu umplutura usoara a devenit unul din principiile de baza ale arhitecturii gotice. Ea s-a manifestat in renuntarea la suprafetele netede de piatra ale peretilor care au fost inlocuite prin mulurile traforate ale ferestrelor dintre pilastri si in boltile cu nervuri, in triforii si in arcurile butante care se intind de la baza boltii pana la contraforturi si a caror masa a fost redusa la minim necesar. Contrafortul care fusese eliberat in mod logic de toata masa superflua, producea aceeasi impresie de spiritualizare ca si nervurile. Cu toate ca reprezinta o constructie prin excelenta auxiliara a fost modelat ca o forma arhitectonica plina de expresivitate. Nu degeba altarul gotic care este inconjurat din toate partile de contraforturi si arcuri butante divergente, aminteste de un miriapod fantastic - cum s-a exprimat candva sugestiv Rodin. Dar bineinteles impresia fundamentala produsa de exteriorul catedralei nu este determinata numai de aceste aspecte. Fatada, de obicei latura dinspre apus se desprinde limpede de calelalte fete ale catedralei, aceasta fiind complet eliberata de restul constructiei. Registrul inferior al fatadei este ocupat de portaluri. Intrarile sint inconjurate in partea de jos de statui care depasesc marimea naturala, separate intre ele prin baldachine. Portalurile sunt incadrate de ogive inalte cu cate-o rozeta situata in timpan; cele doua canaturi ale usii sunt transformate intr-o usa unica si mare, ale carei proportii nu pot fi comparate cu dimensiunile omului. La unele catedrale franceze urmeaza galeria regilor. Indaratul ei se inalta, ca purtate de o navalnica miscare ascendenta, turnurile uriase, care trebuiau initial sa fie inconjurate de flese ascutite. Arta plastica a epocii gotice era strans legata de catedrala. Trasaturile fundamentale ale tipului de decoratie plastica gotica s-au format inca din secolul al XII-lea. Se pare ca unele subiecte au fost introduse in icongrafie la manastirea Saint-Denis si de acolo s-au raspandit pretutindeni. Multe lucruri din programele iconografice erau artificiale. Ele trebuiau sa transforme catedrala intr-o ‘enciclopedie de piatra’ in care diferitele reprezentari plastice trebuiau sa se insiruie si sa se imbine ca literele unui text sfant. De pilda pentru a infatisa felul in care Christos a ‘luminat Ierusalimul’ cu predica sa, un maestru din Amiens a reprezentat persoana lui Christos cu o lampa in mana inaintea zidurilor unui oras; asemenea imagini trebuiau dezlegate ca un rebus. Varietatea conceptiilor este surprinzatoare. Ea include in sistemul ei iconografic toata sfera reprezentarilor, cunostintelor, traditiilor si idealurilor care defineau constiinta omului din Evul Mediu; erau reprezentate Vechiul si Noul Testament, Apocalipsa, vechile legende ale sfintilor, fragmente din vechi mituri, poeme epice si credinte populare obscure. Numai la Chartres exista aproape o mie opt sute de statui, circa zece mii de reprezentari si personaje. In structura oricarei statui gotice, a oricarei compozitii de vitraliu sau de relief se poate recunoaste totdeauna grija cu care artistii au incercat sa lege fiecare opera de arta cu ansamblul catedralei gotice. In diferite caiete de schite aceata idee se manifesta cu claritate prin staruinta cu care se incearca sa se schiteze, in forme strict geometrice, diferite obiecte cum ar fi corpul si fata omului sau animalului. Poate ca maestrii gotici au fost stimulati in aceasta cautare a unor legi geometrice de cabalistica cifrelor si de credinta intr-o semnificatie misterioasa a triunghiului si cercului. In cadrul istoriei artei goticul constituie treapta de dezvoltare urmatoare stilului romanic. Arta gotica se caracterizeaza printr-un stil mai inchegat, printr-o maiestrie mai inalta, printr-o experienta mai cuprinzatoare si prin traditii mai puternice decat arta romanica, in cadrul careia, adesea, o importanta esentiala ii revenea autodidactului. Maestrii gotici au privit cu o acuitate nemaintalnita in lumea interioara a omului. Sculptorii gotici au redat impresiile prilejuite de viata inconjuratoare intr-un mod care merge pana la granita iluziei optice. Constructiile gotice in special catedralele au fost create de puternica indrazneala a oamenilor din veacul al XIII-lea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu