marți, 29 martie 2011

Credinta vs cultura

Vorbind despre stereotipurile intelectuale ale vremurilor apropiate noua, in legatura cu cei ce savarsesc anumite fapte reprobabile, ne lovim des de expresia: 'este un incult', 'ia uite ce face, n-are pic de cultura', 'le lipseste cultura, dom'le, de aia fac asa' etc. La urma urmelor ce este acesta cultura despre care se zice ca te scoate din gregar si te salta intr-o zona usor elitista? Pare ca este un soi de autoeducare a comportamentului, legat de anumite informatii culese prin citit; un fel de corectura a gesturilor si cuvintelor care iti da apartenta la un grup de o inaltime morala superioara 'profanilor' cu porniri instinctuale; anumite cunostinte etalate in mod politicos in momentele de 'socializare'... Asemenea persoane culte, citite, politicoase, care isi alegeau comportamentele, gesturile si cuvintele din carti, care etalau cunostinte teoretice insipide doar ca sa aiba o conversatie fina si spirituala, erau cei numiti altadata snobi.
Nimeni nu va nega vreodata rolul pozitiv al cititului, al educatiei prin scris si citit, cultivarea bun-simtului etc..
Dar acest mod intelectual de corectare al comportamentului, aceasta 'cultura' care te inalta prin citit si atitudini elegante, este o pedagogie a compromisului, a acceptarii unor lucruri de dragul faptului de a parea un om cultivat, o educatie prin circumstantial si social flasc, scapa din vedere un aspect infinit superior si mult mai apropiat sufletului decat accesul la cultura: credinta.
Nu cunosc vreun intelectual, nici din citit si nici personal, despre care sa fi auzit ca este o fiinta absolut integra, cu forta morala si putere interioara. Daca totusi a existat, acel om a fost in mod sigur si un om cu o puternica credinta.
Ce este credinta? Fata de modul alambicat in care se defineste cultura, credinta o enuntam simplu, crestineste vorbind: este rezonanta, afinitatea intima cu Fiinta Suprema, cu Tatal prin Isus Hristos. Atat.
Ce invataminte atat de inalte putem trage, citind sau cultivandu-ne comportamentul prin compromis social, si nu le putem trage experimentand apropierea de Dumnezeu? Oare nu sunt infinit mai inalte, mai pure, mai reale si mai de folos inspiratiile divine decat prefacatoria intelectuala?
Dumnezeu este, la urma urmei, sursa din care izvorasc toate, atat binele cat si raul. Filtrul nostru intelectual si pervers face ca lucrurile simple si de bun simt sa devina murdaria gesturilor de bon-ton, a cosmopolitismului acceptat cu o vointa moale si a elitelor educate prin citit imitand personaje din carti.
Aceasta educatie nu ar putea-o face cu mult mai bine Dumnezeu insusi? Oare modelul suprem, Isus Hristos, nu ar fi un ideal comportamental si moral cu mult mai demn de urmat decat autorii prostiti de mirajul reusitei si mentinerea cu succes in plan social?
Cuvantul perfect prin el insusi este un superlativ absolut, dar in cazul lui Hristos putem face exceptia sa-l numim 'cel mai perfect model divin si uman spre care putem tinde. Nu exista mod mai prefect, mai inalt, mai de dorit decat urmarea lui Hristos. Prin Hristos, Domnul nostru, avem acces si la comportament just, si la gandire justa, si la bun simt, inspiratii divine... Prin urmarea lui Hristos, lumea nu ar fi doar mai buna, ar fi perfecta, paradisul ar fi ceea ce am vedea si trai toti zilnic, minut cu minut si secunda cu secunda.
Diferenta dintre cultura si credinta este ca cea dintre confucianism si taoism. Cultura si confucianismul elaboreaza cai de educatie prin supunere fata de conventional, de circumstantial, o armonie fortata intre locuitori bazata pe ideea cultivarii personale a comportamentului si a supunerii fata de superiori. Taoismul si Credinta in Fiinta suprema proclama exact contariul, armonia dintre om si cer produce armonia universala din care toate curg de la sine, prin ele insele, prin propria lor miscare si succesiune.
Un efort initial este necesar chiar si la inceputul parcurgerii caii divine, dar mai apoi rezonanta fiind stabilita lucrurile se vor eleva treptat pana la identificare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu